„Fiecare om trebuie să își găsească timp, să se așeze și să privească la căderea frunzelor”, spune un citat american, de la autoarea Elizabeth Lawrence. Dintre anotimpuri, într-adevăr, toamna predispune la reflecție pe tema curgerii timpului, a culegerii roadelor muncii după o perioadă de efort susținut și, în general, asupra modului de raportare la experiențele de zi cu zi. Dar... ne facem cu adevărat timp pentru asta, încât să putem aprecia plutirea unei frunze desprinse de vânt, parfumul unui trandafir întârziat ori al unei gutui bine coapte? Sau ne lăsăm copleșiți de grijile și preocupările noastre?
În acest context, în plină toamnă, punem în atenția profesorilor și a elevilor de toate vârstele o virtute specială, „prietenă” a timpului: răbdarea. Este vorba despre mai multe înțelesuri pe care le poate avea cuvântul „răbdare”: încredere în pronia divină, de-a lungul încercărilor vieții; căutarea și descoperirea sensului celui mai adânc al existenței, surprinzându-l în trecerea secundelor; puterea de așteptare a sfinților; atenția și concentrarea elevilor la ore; vigilența și dedicarea profesorilor în timpul predării ș.a.
O virtute desuetă?
Având răbdare pare că pierzi timp, pe când dacă te grăbești, aparent câștigi. Iar noi, oamenii secolului 21, suntem în goană după timp. Atunci, cum și de unde să mai avem răbdare cu noi înșine, unii cu alții, cu îndreptarea lucrurilor în societate etc.? Și totuși, paradoxal, atât înțelepciunea populară, ascunsă într-o vorbă de duh sau într-un proverb, cât și cea biblică arată altceva.
„Răbdarea-i ca mierea”, „Răbdarea e din Rai”, „Cine rabdă nu greșește”, spun câteva proverbe românești, făcând transparente până la noi concluziile profunde ale străbunilor. „Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre” (Luca 21, 19); „Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege” (Galateni 5, 22-23), ne învață Sfânta Scriptură. Dumnezeu Însuși nu se grăbește vreodată, una dintre însușirile Sale fiind îndelunga-răbdare cu cele create, ca manifestare a iubirii Sale infinite.
Aproape de noi, în aceste vremuri grăbite și încurcate, sunt bineînțeles și sfinții. Ei sunt pentru noi exemple de răbdare incredibilă, pe parcursul vieții pământești (prin purtarea nevoințelor de multe feluri) și după trecerea la cele veșnice, prin insuflarea Duhului Sfânt. Ne amintim încă o dată că ei, sfinții, nu sunt doar undeva, în ceruri, sau doar în icoane, ci sunt vii, prezenți prin puterea lui Dumnezeu și gata să ne ajute. Însă așteaptă... uneori și sute de ani, până când apare acel moment potrivit să intervină în viețile noastre, să fie chemați, să fie nevoie de ei.
Sunt uimită cu precădere de acel tip de răbdare a lor, referitor la faptul că ei au așteptat să treacă mai mulți ani până la descoperirea sfintelor lor moaște, cum este și cazul Sfintei Cuvioase Parascheva, a Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, și a Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou din Basarabi. Mai mult decât atât, chiar și după descoperirea acestora, a avut loc, de regulă, un periplu al sfintelor moaște, până la stabilirea lor într-o anumită țară, localitate și biserică. Spre exemplu, în cazul Sfintei Cuvioase Parascheva, sfintele sale moaște au fost așezate mai întâi în Biserica „Sfinții Apostoli” din Epivata, apoi în Târnovo, în Belgrad, la Constantinopol, după care au fost aduse la Biserica „Sfinții Trei Ierarhi” din Iași, în anul 1641, urmând ca ulterior, în 1888, după ce au rămas intacte în urma izbucnirii unui incendiu, să fie mutate în noua Catedrală Mitropolitană și să rămână definitiv la Iași. Iar Sfânta Cuvioasă a săvârșit minuni în toate aceste locuri, cu aceeași dăruire și dragoste, și continuă să ajute și astăzi pe cei aflați în nevoi, acordând fiecăruia cele potrivite, fără deosebire.
Este clar, răbdarea poate fi înțeleasă în multe feluri și nivelurile ei sunt multiple. Iar noi, în calitate de dascăli, cu atât mai mult cu cât avem privilegiul să fim profesori de religie, ar trebui să dăm exemplu de răbdare și, de ce nu, de îndelungă-răbdare, fiecare după puterea sa. Răbdare în acordarea explicațiilor, în repetarea unor noțiuni, în formularea sarcinilor de lucru, în monitorizarea răspunsurilor, în ascultarea întrebărilor copiilor ș.a.m.d. Răbdare în glas, în privire, în gesturi, în atitudine. Cerând ajutorul sfinților, putem crește în răbdare, în loc să... ne-o pierdem, sub diverse pretexte argumentate.
Răbdarea pusă la încercare
O doamnă profesoară de religie mi-a povestit o întâmplare minunată, petrecută la începutul acestui an școlar, la o clasă a treia. Când profesoara a intrat în clasă, un băiețel s-a ridicat din bancă plin de entuziasm, dornic să-i spună acesteia ceva. Însă dânsa l-a oprit, cu calm, cerându-i să mai aștepte până când salută clasa și este rostită rugăciunea „Tatăl nostru”, de la începutul orei. Băiatul a ascultat, deși era vizibil cât de tare își dorește să spună ceva important și urgent pentru el. După rugăciune, băiețelul a insistat că are de spus și de arătat ceva, cu același elan. Doamna profesoară l-a mai amânat puțin, cât să pregătească pentru oră laptopul, videoproiectorul, să facă prezența și să dea o sarcină de lucru clasei. Așteptând cu tot mai puțină răbdare, băiatul a intervenit pentru a treia oară, spunând că are ceva foarte important de arătat. Atunci profesoara i-a acordat atenția sa băiatului, care a deschis caietul de religie la prima pagină, adică la o pagină albă, goală. „Vedeți ceva, doamna profesoară? E prima mea pagină din caietul de religie!”, a exclamat el, cu un zâmbet larg, triumfător. Aproape supărată de atâtea insistențe fără rezultat, profesoara nedumerită a recunoscut că nu vede nimic, pregătindu-se să continue lecția. Însă atunci băiatul a scos din rucsac un pix cu cerneală invizibilă, cu lumină polarizată. Sub ochii uimiți ai profesoarei (care nu utilizase vreodată acel gen de pix), băiatul a plimbat lumina pe pagina albă, de unde a apărut un mesaj ce fusese până atunci secret, invizibil: „Doamna de religie este cea mai bună doamnă de religie”. Abia atunci profesoara a înțeles surpriza pregătită de băiețel și a rămas încremenită. Îngrijorat de lipsa ei de reacție, elevul a întrebat-o: „V-a plăcut surpriza, doamna profesoară?” Colega mea, într-o secundă lungă cât o oră întreagă, a înțeles cât de important este să ai răbdare cu fiecare copil, cu fiecare solicitare a acestuia, fără a neglija pe nimeni și nimic doar de dragul unei rutine, oricât de corectă ar părea ea. Și câte se pot pierde atunci când nu ai destulă răbdare... Desigur, totul e bine când se termină cu... un zâmbet, al unui copil bălai, nerăbdător să facă o bucurie!
„Îmbrăcaţi-vă, dar, ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii şi iertând unii altora, dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; după cum şi Hristos v-a iertat vouă, aşa să iertaţi şi voi. Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura desăvârşirii” (Coloseni 3, 12-14).
Mirela Șova este profesoară la Școala Gimnazială „Nicolae Titulescu” din București.
