Dialog în Absolut

Luna iulie vine cu o mulțime de tabere de yoga, ce se adresează elevilor încă de la vârsta gimnaziului, promovând, teoretic, activități de dezvoltare personală, gestionarea emoțiilor și mindfulness. Lucrurile sunt prezentate frumos, așa încât părinții să considere că prin asemenea tabere vor oferi copiilor ocazia de a deveni mai buni, mai stăpâni pe ei înșiși și pe emoțiile lor, prin diverse tehnici din psihologie (programare neurolingvistică), yoga, meditație etc. De fapt, în ultimul timp, cuvântul yoga se atașează peste tot, festivalurilor de muzică, dansului, până și banalelor exerciții de gimnastică. Oamenilor li se pare tot mai firesc să îl amestece în viețile lor. Practicarea unor tehnici de acest tip poate aduce unele îmbunătățiri ale comportamentului, dar pe termen scurt, cu consecințe negative din punct de vedere duhovnicesc. 

Ce ar fi rău în aceasta? E o întrebare frecventă a celor care consideră potrivite asemenea activități, ba chiar le promovează prin școli. Deși Hatha-yoga pare bună pentru condiția fizică, iar celelalte forme la prima vedere par benigne, tehnicile enumerate sunt tributare spiritua­lității orientale, iar experiențele din aceste tabere vor pregăti terenul pentru alte forme de yoga, adictive, de exemplu cele de tip MISA, tantra-yoga sau altele mai subtile. Liceenii pot să cadă ușor în asemenea capcane și poate nu toți vor avea șansa lui Danion Vasile, de a ieși din întunericul robiei la lumina lui Hristos. În urma expe­rien­țelor sale, Sorin Gadola arăta diferența esen­țială între mindfulness și trezvie, adică starea de prezență nu este prin sine, ci cu Dumnezeu, altfel „în toate celelalte practici, fără să vrei, involuntar îți crește așa un: băi, eu încep să mă prind de treaba asta, de viața asta, spiritualismul ăsta”. Adică „eu sunt dumnezeul meu”: mândrie și slavă deșartă. Sfântul Sofronie Saharov a ajuns prin yoga la starea de liniște a minții și la contemplarea chipului lui Dumnezeu din el, dar a sesizat pericolul și a definit și rătăcirea prin care se confundă chipul cu Dumnezeirea Însăși. În misticile energetice, impersonale, „omul este atras de ideea autoîndumnezeirii - cauza păcatului originar... soco­tește principiul Persoanei sau al Ipostasului drept unul limitativ, nevrednic de Absolut. Încearcă să se dezbare de astfel de limitări și să se întoarcă la starea pe care își imaginează că a avut-o înainte de venirea în această lume. Această mișcare în adâncurile propriei ființe nu este nimic altceva decât o atracție spre ne­fiin­ța din care am fost chemați de voința Creatorului”. Nimicitor gând, inspirat de dușmanul nea­mului omenesc. Mă întreb, câți dintre elevii implicați în astfel de expe­riențe vor mai rămâne în Biserică?

Și nu oricum, ci în Adevăr

Acum mai bine de douăzeci și cinci de ani, un student prins între aceste două lumi mi-a mărturisit că avea o prietenă care mergea la MISA și începuse să fie preocupat de mistica energetică orientală. Crescut în biserică de mic, avea cumva, interior, sentimentul că nu este bine. Se gândea să renunțe la lume (așa de căzută cum era) și să se călugărească. Pe vremea aceea citisem câteva dintre cărțile părintelui Ghelasie Popescu. Dificile pentru cei bine ancorați în tradiția Bisericii, dar clare pentru cei familiarizați cu torentul de orientalisme și alte practici ale bioenergeticienilor care invadaseră țara în acei ani, scrierile sale îmi limpeziseră căutări și rătăciri de ani buni. Așa că l-am trimis la Mănăstirea Frăsinei.

Părintele Ghelasie l-a primit, l-a ascultat și i-a spus să revină peste trei luni. Nici mai mult, nici mai puțin. În acest răstimp, totul s-a lămurit: și yoga, și călugăria. A cunoscut o fată cu adevărat credincioasă și în trei luni s-au căsătorit. După ingineria electronică a început și cursurile la Teologie. Ultima dată când ne-am reîntâlnit, acum mulți ani, își împărtășea cei trei copii la Mănăstirea Radu Vodă. A fost o bucurie. Am simțit, peste timp, lucrarea de dincolo de lume a părintelui. Și am simțit-o aidoma, mai târziu, în cazul nenu­măratelor discuții cu elevi pasionați de yoga și de diferite practici energetice, care credeau că sunt cre­dincioși, dar nu vedeau incompatibilitatea dintre reîncarnare și ultimele două articole din Crez, dintre Ortodoxie și religiile orientale. Este nevoie de limpezire, iar aceasta nu poate veni decât prin duhovnici îmbună­tățiți care să poată, cu rugăciune și prin cuvânt, să îi scoată pe tineri din gheara duhului care i-a prins temeinic prin mândrie. Părinți asemenea Sfântului Paisie Aghioritul și, la noi, asemenea părintelui Ghelasie, care să se ocupe de „bieții yoghini, care sunt pierduți cu totul, poate cei mai legați oameni din lume”, după cuvântul părintelui Valerian Pâslaru.

Avva Ghelasie

Acum mulți ani, un coleg de facultate, văzând la mine una din cărțile părintelui Ghelasie, mi-a spus că citesc un eretic. Pe moment nu am avut replică, am fost doar uluită și îndurerată, ca în fața unei mari nedreptăți, era cartea datorită căreia ajunsesem la Teologie. Apoi am citit foarte mult, încercând să mă așez temeinic în adevărul ortodox. După doi ani de la această întâmplare, avva Ghelasie trecea la Domnul, la data de 2 iulie, de ziua Sfântului Ștefan cel Mare, ca un alt apărător al credinței ortodoxe, de data aceasta în fața altor armate, duhov­nicești, subtile, dar foarte eficiente. Armele sale au fost cuvântul și rugăciunea.

Spre bucuria multora, lucrarea complexă a părintelui iese la iveală, câte puțin, cu fiecare seminar ce îi este dedicat, prin studii și mărturii de valoare. Ea sporește cu fiecare suflet câștigat pentru Hristos, fără de Care orice mistică este întuneric. Pentru că Dialogul în Absolut presupune un Dumnezeu Personal. Studiind și explicând diferența dintre misticile orientale și practica isihastă carpatină, purtând povara crucii celor rătăciți spre a-i aduce la lumină, părintele și-a împlinit misiunea pe care i-a încredințat-o avva Arsenie Praja. „Lucrarea cea de Taină a Isihiei va fi Taina Viitorului Lumii noastre. Istoria ce vine va fi cea mai teribilă confruntare dintre Lumină şi întuneric, dintre Duhul Vieţii şi al morţii. Dar Puterea Luminii va fi atât de mare, încât va depăşi toate legile fireşti. Fă-te părtaş la această mare Aprindere Duhovnicească a Lucrării celei de Taină”.

Cuvintele acestea le port în suflet de treizeci de ani. Și cred că, pentru rugăciunile părintelui Ghelasie, se împlinesc și astăzi cu mulți tineri. Acum aș ști să răspund colegului meu, asemenea orbului din naștere: „Dacă este păcătos, nu ştiu. Un lucru ştiu: că fiind orb, acum văd” (Ioan 9, 25). Și asemenea mie ar putea răspunde mulți alții cărora, direct sau prin ucenicii săi deveniți astăzi mari duhovnici, le-a deschis ochii spre Hristos.