Domnul meu și Dumnezeul meu!

Două evenimente ale lunii martie, așezate într-o tainică legătură, aduc o nouă lumină asupra perioadei pe care o traversăm: trecerea la Domnul a marelui duhovnic român de la Muntele Athos, părintele Iulian Prodromitul, și luarea de poziție a cultelor religioase din țară, inițiată de Patriarhia Română, cu privire la noua lege a educației.

Cred că părintele Iulian, acum rugător pentru noi în ceruri, văzând înainte către ce prăpăstii ne îndreptăm tânăra generație, a pus în fața Domnului dorința lui cea mai adâncă pentru neam: „Să ne educăm copiii! Să le spunem că stăm în fața lui Dumnezeu, Care vede și știe tot. Să știm că suntem temple ale Duhului Sfânt și Duhul Sfânt locuiește întru noi. Să-i învățăm pe copii de mici să-L iubească pe Dumnezeu! Căci spre ce iubește mintea, acolo este atrasă... Să-i învățăm să-L pomenească pe Dumnezeu neîncetat, să se roage și pentru alții, pentru conducători, pentru pace în lume. Să-i cinstească pe dascăli, pe doctori, să citească cărți sfinte... Să-i învățăm că trupul este sluga sufletului...” Cred că și pentru rugăciunea părintelui s-a adunat cumva tot binele în luarea de poziție, atât de necesară, a Cultelor. Cu o argumentare solidă, s-a solicitat protejarea învățământului românesc împotriva ideologiei de gen și consolidarea educației moral-religioase.

Desigur, așa cum era de așteptat, a urmat un val de reacții din zona organizațiilor care și-au făcut un stindard, dar și o avere, din diversitatea atât de bine finanțată din exterior. De acum lupta e pe față. Ei cu reprezentanții lor orizontali, a căror minte este atrasă în cele de jos, iar noi cu sfinții neamului românesc și cu părinții îmbunătățiți care au plecat la ceruri și stau pentru noi înaintea lui Dumnezeu. Căci altfel, din murdăria care urmează să se arunce în sufletele copiilor prin ideologia de gen, cum ar mai putea ieși din neamul nostru alți sfinți? 

Un caz

Prin anii 2006-2007, aveam o elevă isteață, talentată, cu un aer ușor superior datorat situației bune de acasă. Era plină de idei năstrușnice, pe care am încercat să le orientez constructiv, până când a fost implicată într-un proiect despre diversitate, care se derula în liceu. A început să lipsească de la ore, să își schimbe ideile, să fie mai incisivă, mai dezinvoltă, să se afișeze. Inițial am crezut că e îndrăgostită, dar lucrurile progresau rapid. Machiajul altădată discret, aproape inexistent, a devenit provocator, hainele s-au scurtat, s-au decoltat, până într-o zi când a venit cu o bluză transparentă care oferea colegilor prea multe detalii anatomice. În ora de dirigenție a provocat o discuție despre diversitatea sexuală, afirmân­du-și deschiderea personală către relații cu persoane de același sex. Am vorbit puțin, cu exemple din istoria artei, despre complexul lui Narcis, ca bază a relațiilor de acest tip, care, departe de a demonstra că omul este „open minded”, după expresia ei, arată dimpotrivă o îndrăgostire de sine și neacceptarea sexului opus. Era o clasă scutită de ora de religie, argumentele teologice au rămas fără ecou. Dar nu aceasta a fost dezamăgirea cea mai mare, ci discuția de la finalul unei ședințe cu părinții ei. Am constatat că o susțineau să fie liberă să își aleagă modul în care vrea să trăiască și să iubească. A fost de necrezut. Poate astăzi aș fi fost mai puțin surprinsă, dar atunci erau pionieri în domeniu. Așa părinți, așa copil. Și mi-am dat seama, dacă mai era nevoie de demonstrație, că părinții uneori nu se ridică la înălțimea exigențelor acestei denumiri, indiferent de statutul profesional și poziția socială. Dacă ar fi avut duhovnic, lucrurile ar fi stat altfel pentru sărmana fată. 

Părinți și părinte-duhovnic

De fapt, ca profesori, ne confruntăm cu problemele părinților reflectate în copii. Pentru că pot fi sminteli chiar și în școală, așa cum am arătat, dar dacă părinții cu adevărat își iubesc fiii și fiicele, se vor preocupa în primul rând de mântuirea lor, de buna lor așezare morală și religioasă în fața provocărilor vieții. Îi vor orienta către un părinte duhovnicesc, prin care Dumnezeu le va veghea toți pașii. Dar pentru foarte mulți tineri lucrurile stau altfel. Deși sunt botezați, practic nu duc o viață creștină, nu au duhovnic și sunt străini de Sfintele Taine. Lipsa unor părinți care să își înțeleagă menirea de a-și crește copilul cu și în perspectiva veșniciei, deschisă prin Învierea Domnului, este greu de suplinit, chiar când există alte rude credincioase. Puțini părinți ajung, poate și prin intermediul unor programe de formare dedicate, precum „Școala familiei”, să se apropie de miezul problemei: viața duhovnicească a tinerilor. Este prea puțin. Ca profesori de religie avem posibilitatea, în cadrul lecției „Eu și duhovnicul meu”, dar și în alte locuri din programă, să le cultivăm copiilor dragostea, încrederea, respectul și ascultarea față de preotul lor. Ei au nevoie, chiar dacă nu sunt conștienți de aceasta, de al treilea părinte, duhovnicul, care să Îl facă prezent în existența lor pe adevăratul Părinte al tuturor, Tatăl ceresc.

Numai așa, în perioada dificilă a adolescenței, când relațiile părinți-copii sunt deseori alterate, ei nu vor fi orfani. Părintele duhovnicesc le va rămâne limanul la care pot veni pentru odihnă, sfat și îndreptare, prin valurile vieții. Cum îi aducem aici? Cu greu. Sunt unii tineri pentru care gândul de a merge la duhovnic nu are nimic atrăgător. Fugind de ideea de păcat, de rușine și de vinovăție, necunoscând învierea sufletească, bucuria și libertatea aduse de iertare, resping cu totul relația duhovnic-ucenic. Pe parcursul anilor am descoperit o cale. Folosind înclinația lor către fantastic, magic, paranormal, izvorâtă din lumea jocurilor pe calculator și a filmelor, dorința de a avea superputeri pentru a controla realitatea, le-am propus să caute cea mai mare înțelepciune/știință și cea mai mare putere supranaturală, din Univers și din afara lui, pentru a-și organiza viața: a lui Dumnezeu. Să-L cheme pe El, să-L întrebe pe El. Să facă experiența aceasta, folosind cea mai directă cale: duhovnicul. Pentru că duhovnicul le poate fi proroc, după măsura credinței și rugăciunii lor. Să pună îna­intea lui ce îi doare, simplu, curat, ca un copil. Apoi să aștepte cu încredere răspunsul, după cum spunea părintele Rafail Noica: „Nu cu mine să vorbești, fiule duhovnicesc (sau fiică); cu Dumnezeu să vorbești! Eu nu fac altceva decât să te aduc la Dumnezeu. De la Dumnezeu cer, în rugăciunile mele de seara și de dimineața, ca Dumnezeu să-mi dea cuvânt pentru tine”.

În cele mai dificile momente ale vieții lor, Dumnezeu le-a arătat că este viu și adevărat, prezent în durerea lor, descoperindu-le tainic voia Sa în primul cuvânt inspirat al părintelui lor. Și împlinind acel cuvânt prorocesc, mulți și-au îndreptat viața, iar acum sunt în Biserică, în rânduială. Pe unii îi întâlnesc la duhovnicul meu.

La mari răscruci pot cerceta duhovnici renumiți, plini de har și luminați de Dumnezeu, cum a fost părintele Iulian Prodromitul, care dau răspunsuri pentru un neam întreg. Așa spunea părintele Petre Comșa despre Sfântul Daniil Sihastrul și despre pustnici: „Ierarhia noastră să încurajeze, că uite ai nevoie de unul din ăsta. Uneori poate nu ai nevoie de el toată viața. N-am nevoie de tine, dar tu să fii treaz acolo. Dacă am nevoie, ziua, noaptea, tu să știi să îmi răspunzi. Asta e treaba ta: să îmi spui care e voia lui Dumnezeu”. Nu este nimic mai înalt decât această legătură uimitoare dintre duhovnic și ucenic, prin care lumea se așază și se reașază mereu în voia lui Dumnezeu. Elevii care au făcut experiența aceasta au văzut și au crezut că Domnul este. Și inima lor a săltat în ei de bucurie strigând, asemenea Sfântului Apostol Toma, după Înviere: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”