Legătura strânsă, ca într-o simbioză, de această lume și de tot ce înseamnă lumesc face ca omul să se piardă în tăvălugul grijilor. Ce este timpul pentru omul lumesc și ce este timpul pentru omul duhovnicesc? Timpul a fost făcut pentru om, sau este perceput așa de către omul lumesc, pentru a se putea redresa și reveni la obârșia nemuririi. Cum poate ieși un profesor, mai ales de religie, de sub povara timpului? Știm că eternitatea sau veșnicia este dincolo de granița timpului, a lucrului cântărit și contabilizat. Ieșirea din lumesc este făcută doar împreună cu părintele duhovnicesc.
Iată ce ne spune Sfânta Scriptură: „unde erai tu, când am întemeiat pământul? Spune-mi, dacă știi să spui. Știi tu cine a hotărât măsurile pământului sau cine a întins deasupra lui lanțul de măsurat? În ce au fost întărite temeliile lui sau cine a pus piatra lui cea din capul unghiului, atunci când stelele dimineții cântau laolaltă și toți îngerii lui Dumnezeu Mă sărbătoreau?” (Iov 38, 4-7). Dumnezeu pregătește totul pentru ca omul să se întâlnească cu frumusețea Sa veșnică și cu iubirea Sa.
Un profesor ar putea vorbi foarte multe despre timp, pentru că el a simțit ce înseamnă minutul atunci când era în fața foii de hârtie la un examen sau când un elev îi cere un răgaz. Timpul este pentru profesor un prieten bun, dar și un răspuns mult așteptat, ştiind că la capătul timpului este îndumnezeirea sa, așa cum frumos afirma Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Îndumnezeirea este concentrarea și sfârșitul tuturor timpurilor și veacurilor și a tuturor celor ce sunt în timp și în veac”.
Cum poate ieși un profesor și, mai ales, un profesor de religie de sub povara timpului? Știm că eternitatea sau veșnicia este dincolo de granița timpului, a lucrului cântărit și contabilizat. Timpul, ne învață părintele Dumitru Stăniloae, este intervalul dintre chemarea lui Dumnezeu și răspunsul nostru la această chemare. Nouă, profesorilor, ne este necesar un astăzi continuu, căci astăzi este ziua veacului ce va să fie: „Nu vă îngrijiți de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale” (Matei 6, 34). Astăzi reprezintă unirea cu Hristos, care nu se mai transformă în viitor, acesta este timpul sfânt al mântuirii, pe care l-au văzut toți Sfinții Părinți.
Ieșirea din lumesc este făcută doar împreună cu părintele duhovnicesc, or un profesor de religie fără un povățuitor este precum o corabie fără cârmaci. Ieșirea din timp alături de părintele duhovnic este de fapt găsirea sau regăsirea libertății. Este un deziderat pe care orice profesor conștient de natura sa sufletească tinde să-l atingă. Cum este libertatea adevărată pe care părintele duhovnic ne-o arată? Răspunsul ni-l oferă experiența apostolică și patristică: libertatea folosită spre slujirea trupului nu este autentică, ci doar cea folosită pentru a sluji celorlalți, în iubire. Dar ce este profesorul de religie dacă nu un slujitor al iubirii neînserate și al adevărului? Trăirea în adevăr reprezintă utilizarea eficace a libertății. Cât timp profesorul stă la umbra libertății lui Dumnezeu, este luminat. Libertatea și timpul sunt două axiome indisolubile prin natura lor. Oricine zice că a fi liber este echivalentul lui a face orice și oricând se înșală amarnic. Cu alte cuvinte, profesorul de religie aflat în ascultare de Dumnezeu și de duhovnicul său va fi mereu luminat și va putea fi făclie în întuneric.
A avea duhovnic înseamnă de fapt a avea un far, a avea un însoțitor gata să ducă cu tine orice povară. Câte poveri oare nu apasă umerii profesorilor? Câte gânduri poartă în inimile lor? Câte speranțe sau câte lacrimi neștiute? Profesorul n-are voie să cadă, n-are voie să fie slab, căci el în fața elevilor este precum un părinte în fața copiilor: mereu puternic, mereu pregătit, mereu cu răspunsurile cele bune, cu zâmbete și încurajări. Dar cine cunoaște decepțiile cancelariilor? Cine mângâie umărul profesorului atunci când acesta simte deznădejdea sau când focul inimii e pe cale să se stingă?
Eroii neștiuți, eroii anonimi, rămân duhovnicii; deși mereu înconjurați de ucenici, sunt totuși mereu singuri. Ucenicii vin adeseori cu tolba plină de griji, cu desaga încărcată de supărări și pleacă precum fluturii de mai... însă duhovnicii rămân cu sarcinile lor, cu lacrimile și durerile lor. Duhovnicii sunt aripile profesorilor de religie și a tuturor profesorilor ce-și iubesc sufletele. Duhovnicii sunt mâinile întinse la rugăciune, atunci când mâinile noastre sunt ocupate să explice, să scrie și să mângâie. Ei, anonimi, rămân pietrele tari pe care nici vânturile, nici furtunile, nici valurile nu le dărâmă, căci ei au platoșa harului și făclia inimii mereu aprinsă.
Un astfel de erou tăcut a fost duhovnicul meu, chemat de curând să liturghisească în ceruri Liturghia cosmică. Părintele profesor Florin Boitan, părintele cu părul nins, cu vocea blândă, cu ochii mereu închiși și ațintiți la rugăciune. Părinte care a format multe generații de preoți, care a oferit ieșirea din timpul lumesc pentru atâția și atâția slujitori de altare bisericești și altare ale înțelepciunii. Alături de un astfel de duhovnic nu te simțeai niciodată singur, pentru că rugăciunea lui te însoțea. Omul rugăciunii se simte în inimă și acolo își face locaș. Așa era părintele nostru duhovnicesc, părinte al miilor de elevi seminariști și viitori preoți: un om smerit, poate prea smerit într-o lume atât de semeață. Ca profesor, să ai un astfel de duhovnic, care a fost zeci de ani un model de dascăl, reprezenta o adevărată onoare. Acum, după trecerea sa la cele veșnice, îmi dau seama că am câștigat un rugător puternic pentru lume, pentru profesori și elevi.
Profesorul, descendent al demnității de învățător a Mântuitorului Iisus Hristos, este dator să caute tovarășul de drum care să-l sprijine, să-l îndrume, să-i poarte sarcinile și rugile. Rolul duhovnicului în viața unui profesor este esențial, căci acesta îl ajută pe profesor să înțeleagă faptul că nu este cel mai important să împărtășești cunoștințe, ci să împărtășești iubirea nemărginită a lui Dumnezeu. Doar alături de un duhovnic iscusit, profesorul înțelege importanța ieșirii din timp. Înțelege viața veșnică din momentul în care își încredințează sufletul duhovnicului său, aflând astfel măsura timpului... pentru că timpul nu mai este doar ieri, azi sau mâine, ci iubirea devine măsura timpului.
Duhovnicul este părintele ce te naște pentru ceruri și care te va purta toată viața, ba ca pe un crin, ba ca pe o rană sângerândă, ba ca pe un surâs, ba ca pe o mărturie sinceră, ba ca măsura timpului său sau ca pe măsura timpului tău.
Colegilor mei profesori de religie și duhovnicilor lor...
