Dumnezeu lucrează prin oameni

Pare că anul acesta școlar gonește mai repede decât alții... Mă apasă gândul că mă despart de încă o generație, pe care am preluat-o la dirigenție în urmă cu 4 ani şi pe care o cunosc de când a pășit în școală la clasa pregătitoare, pentru că sunt 9 ani de colaborare. Și nu știu de ce, dar nu simt trecerea timpului la fiecare final de an școlar cum o simt din patru în patru ani, când mă despart de clasa a VIII-a. Atunci parcă mă apasă dintr-odată 4 ani. Aceasta pentru că anul următor nu ne mai revedem în aceeași formulă, apare schimbarea care tulbură confortul, aducând puțin necunoscut în activitatea profesorului diriginte.

E  frumoasă povestea care se țese, încet, dar sigur, pe parcursul a 9 ani de gimnaziu: când vin la clasa pregătitoare aduc cu ei inocența copilăriei, dorul de mamă (adesea foarte greu de suportat în timpul celor 4 ore de curs), aduc jucăria preferată să le fie totuși aproape cineva familiar... Apoi, după primele zile se obișnuiesc cât de cât cu programul, știu că sunt așteptați în curtea școlii de părinți și mai întreabă „când plecăm?”... și, peste toate frământările lor, profesorul trebuie să privească blând, să aibă răspunsurile potrivite, să împletească dorul de familie cu grija pe care ne-o poartă Tatăl ceresc, Maica Domnului, Îngerul păzitor și sfinții.

Captarea atenției o facem cu obiceiurile familiei legate de practica bisericească la început și încep să povestească sincer și cu amănunte, mult, tot mai mult, pentru că sunt copii duși la biserică și vor să arate ce știu. Vor să spună rugăciunile învățate de acasă, ce icoane au, povestesc de câte un bunic plecat la Domnul... Acum, din moment ce s-a făcut „introducerea”, începem să învățăm regulile orei - cum spunem rugăciunea la începutul și la sfârșitul orei de religie, cum ne închinăm, ce cărți și caiete folosim. Și dacă până aici am reușit să le trezim interesul, vor fi toată ora cu ochișorii ațintiți către profesor. Știu și înțeleg repede că pentru copiii cuminți există și recompense, apare o umbră de competiție, pe care, însă, personal nu o cultiv la o vârstă așa de fragedă, pentru că sunt prea mici să gestioneze sentimentele date de nereușită.

În mare, deși clasa pregătitoare este o perioadă de adaptare la cerințele școlii, sunt noțiuni pe care copiii le pot asimila cu interes dacă se folosesc metodele potrivite. La clasa I, deja suntem prieteni, ne cunoaștem, știm regulile, poate pe unele le mai reamintim un pic, dar îmi place să le spun că deja ne cunoaștem de mult și discutăm ca oamenii mari. Sunt foarte încântați de „rangul” de om mare. Și an după an adăugăm la baza pusă de familie, cărămidă peste cărămidă, să facem zidul cunoașterii cât mai înalt. Apar concursurile școlare, mergem să ne împărtășim, apoi practicăm și spovedania de la vârsta potrivită, iar din clasa a V-a participăm și la concursuri grele, precum olimpiada.

Olimpiada de religie

Un concurs presupune să te pregătești foarte bine într-un domeniu, până la performanță, să renunți la multe, dar este și o provocare. Fiecare provocare este un nou test, fiecare problemă mă ajută să mă dezvolt intelectual, antrenându-mi creierul, fiecare dificultate apărută la clasă ne ajută să devenim profesori mai buni. Una dintre provocările pe care le-am trăit recent a fost cea de profesor însoțitor al lotului de elevi de gimnaziu, calificați la etapa națională a Olimpiadei de religie. O lucrare divină onorabilă, parte din planul lui Dumnezeu pentru oameni, cu oameni.

Etapa națională a Olimpiadei de religie pentru gimnaziu s-a desfășurat la Deva. Lotul a fost însoțit de patru profesori de religie și a cuprins 49 de elevi ai claselor V-VIII. Călătoria până la Deva, desfășurată cu trenul, la vagonul de dormit, a fost inedită pentru majoritatea copiilor. Nu pot să mă abțin să nu povestesc cum, văzându-se în cușeta cu mochetă pe jos, cei mai mici plecau în ciorapi către toaleta de la capătul vagonului, așa că aproape toată noaptea am stat pe hol, cu ochii pe ei. Au fost și copii aduși la Deva de către părinți, cu mașina personală, unii având și alte concursuri la care se grăbeau să ajungă - copii speciali, care vor să cunoască, să experimenteze, să asimileze cât mai mult. Am primit iar lecții de la copii, care după ce au ajuns în frumoasa locație a cazării, la „Cetate” - Complex Sportiv destinat diverselor competiții, și-au întins cărțile pentru a repeta materia pentru concurs.

Gazdele noastre ne-au primit cu o căldură sufletească ce ne-a șters orice urmă de oboseală, ne-au plimbat, ne-au oferit daruri... Până atunci nu luasem la pas acest oraș, de obicei eram în trecere, dar de data aceasta mi-a rămas în suflet. Un oraș curat, liniștit, cu oameni care nu sunt presați de agitația orașelor mari, într-un județ încărcat de istorie, cu oameni gospodari și cu frică de Dumnezeu. Complexul era așezat într-o mică pădure, cu alei asfaltate și plină de veverițe, spre bucuria tuturor.

În ziua probei de concurs, elevii erau tensionați și chiar repetau pe drum versete biblice și alte noțiuni. I-am așteptat să iasă, să spună cam ce au scris, am discutat cu ei pe baza baremului de corectare afișat și, în final, am adus la București 16 premii, doar eram lotul cel mai numeros. Festivitatea de premiere, de asemenea pregătită cu mult efort și grijă, a fost deosebită și va rămâne vie în sufletul nostru pentru mult timp. De aceea, le mul­țumesc tuturor celor implicați. Și nu au fost puțini. Să le dea Dumnezeu sănătate și putere, să bucure și pe viitor alți elevi pasionați de religie.La întoarcere, am avut parte de o altă surpriză. Pe când așteptam să vină trenul care ne aducea la București, câteva eleve de clasa a VIII-a plângeau pentru că a fost foarte frumos și o să le fie dor de mine... La început am crezut că glumesc, apoi văzându-le serioase, le-am îmbrățișat, am încercat să le liniștesc și... m-au făcut și pe mine să plâng... Pentru că intensitatea emoțiilor trăite într-un timp atât de scurt nu se poate descrie în cuvinte, doar se simte puternic în suflet. Timp de 4-5 zile ne-am cunoscut, am legat prietenii, ne-am ajutat, ne-am încurajat, am vizitat locuri frumoase, am cunoscut oameni deosebiți, am schimbat impresii, am trăit, cum se spune în povești, cât alții într-o lună. Grupul de Whatsapp a rămas activ, reunește copii, părinți, profesori, toți având același scop, creșterea spirituală și intelectuală a unor oameni mici, cu sprijinul unor oameni mari.

Agitația unui final fericit

Mă întorc acum la școala din care își va lua curând zborul încă o generație de oameni în devenire, care au fost crescuți cu drag de colegii mei, oamenii-profesori, și încerc să răspund tuturor cerințelor, tot mai multe şi care vin ca un tăvălug: excursii, poze pentru album, banchet, ședințe cu părinții, note și situații școlare, gestionarea emoțiilor, gestionarea conflictelor, joacă și lecții, ultimul clopoțel... Îi văd cum mă privesc când intru în clasă, sunt conștienți că se apropie un examen pentru care s-au pregătit și, cu toate că abia așteaptă să treacă examenul, ar vrea să mai rămână în școală, în aceeași formulă... sentimente contradictorii. Sunt etape ale vieții care îi maturizează și le arată cât de minunată e viața dăruită lor de Dumnezeu, îi conduc către alți oameni, căci Dumnezeu lucrează cu oameni, pentru oameni.