Editorial: Sunt un om care a învățat toată viața

Provin dintr-o familie cu tradiție universitară. Tatăl meu a fost prorector al Universității Politehnica din București. Toată viața am învățat. Am început la șase ani și două luni ciclul primar și am finalizat studiile cu susținerea tezei de doctorat în teologie ortodoxă, la vârsta de patruzeci și trei de ani. Două diplome de licență, două programe de studii aprofundate, două doctorate. Treizeci și șapte de ani de școală. Bac plus 12 plus...

În școala primară am avut rezultate mai curând modeste. Mă păstram în plutonul primilor cincisprezece, fără să depășesc vreodată premiul doi. Seriozitatea cu care am abordat în cele din urmă pregătirea mea, simțind că ratez ceva esențial prin a nu reuși admiterea la liceul dorit (treapta întâi), a dus la primul rezultat notabil, un 10 plin la examenul de matematică, în pofida faptului că zona mea de pasiune rămânea literatura.

Liceul a fost o perioadă cu urcușuri și coborâșuri. Adolescența a însemnat zbateri și așezări. Revoluția a venit când eram în clasa a douăsprezecea.

Am reușit între primii cincisprezece la Facultatea de Energetică, pe care am părăsit-o relativ repede pentru Department of Electrical Engineering, trecând un examen de limbă. Această facultate nouă regrupa, imediat după Revoluție, elitele din interiorul a patru facultăți: Energetică, Electrotehnică, Electronică și Automatică. M-am trezit într-o grupă de studenți foarte competenți, și mai ales motivați, în care nu am depășit niciodată ca ierarhie ultimele poziții.

Prezența mea aici mi-a indus însă un standard de preocupare, printre foști olimpici, de negândit înainte. Era prima oară când mă întâlneam cu oameni care excelau în orice atingeau, devenind model pentru propria mea devenire.

Convertirea mea la Hristos s-a produs în anul trei de inginerie. Din acest moment am încetat a mai face studiile pentru bucuria că mă realizez a tatălui meu, ci întru și pentru Hristos. Situația s-a bulversat în bine. Notele au sărit în sus. M-am specializat în inginerie medicală, domeniu interdisciplinar de avangardă în acele vremuri, prin master și apoi doctorat. În paralel cu cel din urmă am demarat și facultatea de teologie, reprezentând studiile mele de suflet.

Au fost momente grele în primul an, cantitatea de examene cumulată în cele două direcții de studiu m-a clătinat lăuntric. Dincolo de epuizare, cu ajutorul lui Dumnezeu, am depășit.
Saltul de la a încerca să te strecori la a deveni bun pe domeniul tău, pentru mine, a venit prin încredințarea întregii mele activități lui Hristos, lăuntric. Este Cel care a inspirat, în urma rugăciunii (disperate) făcute în anul trei de doctorat tehnic, ideea care l-a validat în cele din urmă, exploatată matematic și clinic până la susținere. Hristos a dăruit și dorul de a studia teologia ca lucrare de pocăință personală, bucurându-mă viu de o facultate unde, spre deosebire de cea tehnică, folosul și aplicarea concretă în viață a învățăturilor erau imediate.

Mai mult, participarea la Liturghie și lucrul pe „ascetica și mistica” părintelui Dumitru Stăniloae mi-au adus și o primă înțelegere a caracterului existențial al cunoașterii teologice: continuitatea Liturghie-curs îmi valida calitatea teologică a cursului. Dacă nu simțeam discrepanță, ci prelungire vie, cursul îmi apărea a fi purtător de acel duhovnicesc tocmai resimțit prin Liturghie, și deci accesibil mie prin lucrarea acesteia.

La drept vorbind, a fost mult mai greu în facultatea tehnică. Ca dificultate, teologia era grea numai la materiile unde profesorul abuza în exigențele de a ne face niște memoratori. Nu am suportat niciodată acest lucru. Am avut puțină înțelegere pentru orice părinte profesor care își citea cursul în fața noastră, fără să adauge nimic viu dintr-o inspirație a momentului, cu conștiința că aș fi putut citi singur de câteva ori mai repede acasă. În plus, a face teologie ca și cum ai face descrierea unui obiect îți poate provoca repulsie, Dumnezeu fiind Subiect viu pe Care Îl cunoști învăluit în Taina Lui.

În fine, pot spune că toate studiile pe care le-am făcut în România până în anul 2000, când ne-am instalat în Franța, mi-au permis să întâlnesc profesori pasionați de misiunea lor, cei mai buni fiind poate cei din primele opt clase, cu o investire de suflet. Am întâlnit deopotrivă și exigențe de ascultare total disproporționate față de calitatea cursului, acesta din urmă devenind o cale de exercitare a unei autorități din partea profesorului asupra studentului de care îmi dădea impresia că se bucură pătimaș. Paradoxal, se întâmpla la Teologie. Hristos căutat însă lăuntric în taina inimii și descoperirea cuvântului că „nu ai fi avut putere asupra mea dacă nu ți s-ar fi dat ție de Sus” m-au purtat în cele din urmă în a ieși în câștig. Am fost reprezentant de an la Facultatea de Teologie și al facultății în senat.

Ce reținem din acest periplu? Faptul că plusurile și minusurile unui sistem universitar, cel tehnic fiind mai înalt calitativ decât cel teologic, asumate în Hristos, au devenit trambulina prin care am făcut în cele din urmă performanță universitară, ajungând să predau la rândul meu. În ceea ce privește specificitatea învățământului teologic, există tare ale sistemului care țin de neangajarea existențială, ci doar științifică, însă și aceea mult ameliorabilă, a unora din cursuri. Este nevoie, așa cum îndeamnă teologul dogmatist Nikos Matsoukas, ca teologia de școală să exploateze teologia empirică a trăitorilor cu care Biserica poartă mai departe flacăra arderii întru Duhul. Să aprindă în noi, cum îndeamnă în contemporaneitate arhimandritul Sofronie Saharov, dorul de Dumnezeu. Provocarea rămâne deschisă.

Preotul Răzvan-Andrei Ionescu este parohul Bisericii „St. Sulpice” (Parohia „Sfânta Parascheva și Sfânta Genoveva”) din Paris