Educația ca înnoire în gândirea și experiența Sfinților Părinți

Biserica a fost în permanență preocupată de educația copiilor și a tinerilor, întrucât educația este forma cea mai înaltă în lucrarea de modelare și formare a caracterului și personalității umane. Din acest motiv, educația ar trebui să fie o prioritate fundamentală pentru întreaga societate. Colaborarea dintre Școală, Familie și Biserică în actul educațional a devenit astăzi o necesitate pedagogică și o responsabilitate comună, având în vedere provocările lumii moderne. Este clar că eforturile tuturor factorilor educaționali trebuie îndreptate și concentrate spre o educație bazată pe valorile creștine: credință și cultură, speranță și iubire, responsabilitate și solidaritate.

Anevoioasa tranziție românească a făcut numeroase victime în societatea noastră, cei mai vulnerabili fiind copiii și tinerii. Plecarea părinților în străinătate pentru găsirea unui loc de muncă a condus la sporirea abandonului școlar, la destrămarea familiilor, la delincvență și violență juvenilă, la incertitudinea viitorului, devenind tot atâtea cauze ale crizei educaționale în școală și familie.

În contextul acesta, recursul la tezaurul inepuizabil al Părinților Bisericii în domeniul educației poate fi salvator. Există astăzi în societatea românească și în Biserica noastră o preocupare intensă pentru îmbunătățirea calității învățământului în general, iar în mod special pentru învățământul religios din școli. Una dintre exigențele învățământului religios actual este dimensiunea academică, științific teologică, cunoașterea în general. Cea de-a doua exigență, cel puțin la fel de importantă ca prima, este dimensiunea duhovnicească, care tinde către caracterul harismatic și spiritual al pregătirii teologice. Această dimensiune a fost propovăduită de Mântuitorul Iisus Hristos, Care vorbește despre necesitatea nașterii „din apă și din duh” pentru cine dorește să intre în Împărăția cerurilor. Această dimensiune duhovnicească a fost trăită și împlinită mai apoi de Părinții Bisericii de-a lungul istoriei.

Ei ne-au arătat că desăvârșirea este o lucrare lăuntrică de unire a omului cu Dumnezeu în Iisus Hristos prin Duhul Sfânt, iar teologia a fost definită de ei ca știința călăuzirii sufletelor dinspre lume spre adâncul de taină al inimii, ca indicator spre viața veșnică. Sfinții Părinți au fost călăuze către viața duhovnicească și ne-au arătat că teologia hrănește și desăvârșește starea lăuntrică, sălășluirea Împărăției lui Dumnezeu în noi, fiindcă toate darurile duhovnicești sunt date spre desăvârșirea creștinilor.

Întrebarea care ar trebui să frământe acum pe teologi și pe profesorii de religie ar fi: cum să-i trezești lumii de astăzi, marcate de secularism și ateism, dragostea de Dumnezeu? Un răspuns la această întrebare nu e şi nici nu poate fi simplu. Totuși, Sfinții Părinți pot oferi soluții întrebării noastre, pentru că ei au știut, în acele timpuri, să dea un răspuns problemelor ce frământau acea societate, care în multe privințe seamănă cu a noastră. Și atunci, ca și acum, lumea se afla într-o criză a valorilor; și atunci, ca și astăzi, credința era pusă la încercare; și atunci, ca și astăzi, cei puțini și bogați aveau acces la educație și resurse, iar cei mulți și săraci erau marginalizați. Îndrumarea duhovnicească a fost o realitate esențială în Biserica veche şi tradiția ei s-a continuat prin aşa-numiții părinți duhovnicești. Într-o lume în care nevoia de îndrumare spirituală a devenit stringentă, Sfinții Părinți oferă criteriile necesare şi echilibrul unui discernământ spiritual autentic şi se dovedesc a avea o surprinzătoare actualitate. Scrierile lor, teologia lor, viaţa lor reprezintă un ghid practic pentru orice creștin doritor de realizare şi împlinire duhovnicească autentică.

Lectura textelor Sfinților Părinți oferă răspunsul la o serie de întrebări vitale pentru formarea profilului duhovnicesc al adevăratului îndrumător spiritual şi al crești­nului autentic, și anume: care sunt calitățile cerute povățuitorului sau părintelui duhovnicesc, dar şi ale ucenicului sau fiului duhovnicesc? Care sunt cadrele teologice, morale şi spirituale ale îndrumării spirituale? Care sunt condițiile autenticității şi eficacității şi diversitatea aplicării metodei spirituale?

A teologhisi cum au făcut-o Sfinții Părinți înseamnă a te lăsa inspirat de Duhul lui Dumnezeu, a comunica cu îngerii, a te cufunda în misterul divin pentru a descifra tainele cu mintea coborâtă în inima încălzită de Duhul Sfânt: „Când citesc celelalte interpretări – spune Sfântul Grigorie despre scrierile Sfântului Vasile cel Mare – pe care le scrie în trei sensuri, mă conving că nu trebuie să mă opresc la literă, nici să privesc lucrurile numai superficial, ci să pătrund mai departe, să cobor din adânc în adânc – că adâncul, spune Scriptura, adânc cheamă – să trec din lumină în lumină, până ce voi ajunge la punctul culminant” (Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântarea 43, PG 36)

Sfântul Vasile ne arată, de asemenea, că teologia nu se face de dragul teologhisirii, ci ea trebuie să fie o teologie vie, lucrătoare în dragostea de semeni. Sfântul Ioan Gură de Aur s-a ocupat de cuvânt ca misiune şi evanghelizare, ca interpretare şi aprofundare, de forma cuvântului, de puterea lui de a transmite mesaje, de a convinge, de a crea, de a zidi şi comunica, pentru că un mesaj, ca să prindă rădăcină, trebuie înveșmântat în haina cuvântului.

Cunoaștem cu toţii câtă nevoie avem de modele şi cât de mult ne marchează ele viaţa. Viaţa e un șuvoi, un tumult, și în mijlocul atâtor dezorientări şi pericole avem nevoie acută de îndrumători şi modele, cum au fost și rămân Sfinții Părinți. Societatea românească trece şi ea prin multe crize, una din ele şi nu nesemnificativă este „criza modelelor”, a acelor îndrumători spirituali, a oamenilor duhovnicești. Părinte duhovnicesc al altora poate fi doar cel care a ajuns el însuși duhovnicesc.

Într-o lume în care verbul „a fi” tinde a fi înlocuit cu verbul „a avea”, în care existența nu mai conduce către Dumnezeu, ci către dominație şi putere, într-o lume marcată de mișcare şi dezechilibre, echilibrul spiritual este o necesitate existențială. Dobândește pacea lăuntrică – spunea un părinte duhovnicesc - şi oamenii vor găsi mântuirea în jurul tău. Aruncă-te pe tine însuți spre Dumnezeu, şi atunci vei putea să-i aduci pe toţi la El.