Educația noastră cea de toate zilele

Am pășit, Acoperiți de Maica Domnului, întru început de octombrie. Până mai ieri erau semne de vară târzie. Școala a înflorit de puțină vreme. Suntem în plin urcuș spiritual și cultural. Copiii își împodobesc mințile și inimile cu darul învățăturii, izvorât din preaplinul sufletelor noastre de dascăli. În luna în care sărbătorim Ziua Mondială a Educației, gândul meu se îndreaptă asupra copiilor noștri care sunt binecuvântați cu dreptul de a învăța, dar și asupra celor care nu au parte de învățătură.

Citisem undeva, vizavi de educație, câteva cuvinte care mi-au plăcut enorm și pe care aș dori să le semăn în pământul roditor al sufletelor voastre: „Fără cultură suntem un cult hrănit cu ură”; „Edu­cația unui popor se judecă după ținuta de pe stradă, văzând grosolănia pe stradă, ești sigur că o vei găsi și în casă” (Edmondo de Amicis);  „Când cărțile se vând greu, oamenii se vând ușor, iar țara se dă pe degeaba” (Tudor Mușa­tescu); „Cartea este cea mai deșteaptă jucărie; dacă citești la timp, te vei putea juca toată viața”; „Fă ceea ce-ți place și  nu vei munci nici o zi din viața ta!”

Toate aceste cugetări  au strâns în sufletul meu dureri, dar și speranță. De ce dureri? Pentru că - vrem sau nu să recunoaștem - trăim timpuri în care valorile sunt umbrite, întunecate, ascunse, călcate în picioare, iar nonvaloarea colorată, sclipitoare, hidoasă, țipătoare e înălțată la rang de regină și își poartă glorioasă trena-i de trofee printre micuții noștri învățăcei. Familia și strada nu sunt întotdeauna modele demne de urmat, și atunci... cum să nu te zbați, ca dascăl, și cum să nu pui suflet atunci când vezi că uriașii de pe umerii cărora ai privit spre viitor s-au adunat glorioși la catedra din Ceruri, și numai ție, dragul meu dascăl, ți-a rămas misiunea de a jertfi și de a te transforma în rug aprins pentru micuții atât de dezorientați? Dar îndemnul plin de speranță al Mântuitorului ne este far, și din cenușa nonvalorii în care câteodată și noi ne împotmolim, încercăm să ne ridicăm și pornim plini de încredere să-I urmăm porunca: „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33).

Noi, dascălii, suntem sculptori de minți și modelatori de inimi. Noi, cei care pășim pragul clasei, având puterea să ne lăsăm grijile, durerile familiale și lacrimile la ușă, noi avem puterea de a transforma lumea. Noi suntem croiți să fim asemenea apostolilor, urmându-ne Învățătorul suprem, pe Hristos, Lumina lumii. Știu... ne doare până în adâncul cel mai adânc al sufletului nostru privirea tăioasă sau cuvântul aspru și nedrept al unora; ne doare până la lacrimă cuvântul-sabie care sună atât de crud și de nerecunoscător potrivit căruia dascălii nu produc nimic, fără ca oamenii să-și coboare mintea în inimă și să vadă acolo, în tolba prăfuită a sufletului lor, că, de fapt, și rostul lor, și visul lor au fost făurite de un profesor care a crezut în ei...

Ne dor toate acestea până la sânge... dar Hristos ne-a așezat aici, la amvonul clasei, tocmai pentru că a știut că putem răbda, asemenea Lui, somnul și neprivegherea de un ceas a învățăceilor noștri, trădarea, lepădarea, judecata norodului, batjocura, ura, răstignirea... toate pentru atingerea scopului vieții acesteia: mântuirea sufletelor noastre și ale celor pe care Dumnezeu ni i-a încredințat și ni i-a așezat cu drag în brațe. Singura noastră armă, dragi și minunați dascăli, este logosul, și noi nici nu bănuim câtă putere are... Cuvântul izvorât de la Dumnezeu-Cuvântul face și preface, taie și vindecă, unge și mirunge, dărâmă și zidește, mângâie și sfârtecă. Iar noi, minunați colegi, suntem hristofori și purtători de logos divin. S-a spus că dascălul este ca o lumânare care arde, luminând calea puilor de om și se topește în tăcere. Iată misiunea noastră: jertfa pentru Lumină și luminare, toate în tăcere și răbdare...

Cu drag și cu nostalgie îmi amintesc de ima­ginea Domnului Trandafir - expulzat de multă vreme din manualele școlare de limba și literatura română și înlocuit de „faimoasele” best­sellere americane - pe care marele nostru Sadoveanu îl descria ca pe un apostol, vorbind despre învățătura sufletească pe care a primit-o de la el: „Și ne-o da această învățătură nu pentru că trebuia și pentru că i se plătea, ci pentru că avea un prisos de bunătate în el și pentru că în acest suflet era ceva din credința și din curățenia unui apostol”. Să avem încredere în copiii, în tinerii aceștia care nu au avut, asemenea nouă, termeni de comparație! Să fim îngăduitori și să avem compasiune față de ei! Marele povestitor Creangă, moldoveanul nostru hâtru, ne îndemna: „Fie-vă dragi copiii, purtați-vă cu ei blând, învățați-i ce e de folos, fiți drepți și-ți vedea că nu-s sălbatici. Schim­bați-le des ocupația, jucați-vă cu ei, căci între copii trebuie să fii și tu copil. Nu vă vărsați veninul amărăciunii voastre în sufletul copiilor, că-i păcat!”

Calităţile pe care trebuie să le aibă un profesor

Dragi dascăli, ceea ce rămâne în urma noastră este ceea ce scriem în inimile copiilor. Mi-amintesc de o imagine sugestivă în care, grijuliu, tatăl își îndemna copilul: „Fiule, ai grijă pe unde mergi!”, iar replica plină de în­țelepciune a copilului a venit imediat: „Tată, ai grijă pe unde pășești tu, căci eu merg pe urmele tale”. Cu mare nădejde să aruncăm să­mânța învățăturii valoroase în sufletele mi­cuților noștri, să le fim modele de duhovnicie, de moralitate și să-i lăsăm în grija lui Dumnezeu, apoi, fără frământări inutile, căci Dumnezeu va lucra în sufletele lor, în timp ce noi ne rugăm cu rugăciunea care mută munții. Dacă noi, dascălii, vom face din Biserica lui Hristos liman de mângâiere, fiii noștri risipitori de acum vor ști mai târziu, în vreme de nevoi, unde să se întoarcă... vor zări corabia pe vreme de furtună, vor simți atingerea luminii pe drumul Damascului... Și un lucru foarte important: să nu uităm de echilibrul, de măsura, de balanța dintre blândețe și autoritate! Nu putem educa un copil, ne spune Sfântul Luca al Crimeei,  fără să-l pedepsim deloc. Răsfață-l pe copil și te va înfricoșa!, ne atenționează Sfântul... Iar poetul închisorilor, Vasile Militaru, întărește spusele medicului, prin versurile: „Pe copil să-l ții în frâne,/ De vrei om la toți să placă./ Nu-l lăsa orice să-ngâne,/ Nu-l lăsa orice să facă./ Nu-l lăsa după plăcerea-i,/ Unde vrea el să se ducă.../ Din același lemn se scoate/ Și icoană, și măciucă”.

Ecoul îndemnurilor Sfântului Ioan Gură de Aur răsună și el, în sufletele noastre, din trecutul îndepărtat, amintindu-ne de calitățile pe care trebuie să le aibă un profesor: să pună accent pe valorile morale, să știe cum să capteze atenția elevilor, să îndrepte pașii elevului spre cunoaștere, să folosească cuvântul blând, să respecte opinia celuilalt, dar să nu se abată de la dreptate și să folosească puterea propriului exemplu. Aș vrea să mă opresc puțin asupra ultimei calități - propriul exemplu în modelarea copiilor - și să vă amintesc de părintele Trandafir al marelui nostru Slavici, care nu a reușit să-i scoată pe săteni din sărăcie nici prin cuvânt de învățătură, nici prin sfat, nici prin insistență, prin „tândălitură”, nici prin ironie, ci numai prin propriul exemplu de viață... și chiar și atunci și-a atras neprieteni și clevetitori.

Am încredere că prin rugăciune curată și prin propriul exemplu, împreună - înalți ierarhi, preoți, profesori, învățători, educatori, părinți - vom salva și vom transmite succesorilor noștri, puilor de om, credința curată creștin-ortodoxă, patria, limba sfântă a vechilor Cazanii, familia neîntinată de săgețile de foc ale Sodomei și că vom repune pe soclul binemeritat valoarea și identitatea noastră românească. Așa să ne ajute Dumnezeu!

Marinela Modiga este profesoară la Școala Gimnazială „Miron Costin” din Galați