Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Educaţie și Cultură Educaţie Elevii - între rătăcire și regăsire

Elevii - între rătăcire și regăsire

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Educaţie
Un articol de: Prof. Mihaela Ghițiu - 27 Noiembrie 2022

Nu demult, actorul Mihai Bendeac s-a declarat adeptul grupării scientologice. Prin aceasta nu a dat numai o lovitură de imagine, ținând cont că pe listele acestei noi mișcări religioase se regăsesc nume de actori cunoscuți din alte țări, ci și o alta smintitoare și foarte concretă. Pe de o parte, mesajul său fals și denigrator la adresa credinței ortodoxe îl transformă într-un model pentru fani și tineri revoltați, aflați în perioade sensibile, dificile, ale vieții lor.

Pe de altă parte, contribuțiile financiare ale adepților, prin costul ridicat al cursurilor și terapiilor promovate, confirmă afacerea din spatele acesteia, pe care, de altfel, întemeietorul L.R. Hubbard a și enunțat-o: „Dacă vrei să câștigi un milion de dolari, cel mai bun mod ca să reușești aceasta este să fondezi o religie”. Și a reușit, adăugând toate elementele de marketing specifice sincretismului new-ageist: reîncarnare, elemente SF și budiste, tehnici privind sănătatea mintală și dezvoltarea personală, promovarea ideii de supraom. Confruntată cu problemele generate în Germania, Claudia Nolte, fost ministru federal al familiei, vârstnicilor, femeilor și tineretului, constata, încă din 1996, că „scientologia urmărește dominația mondială și are drept scop distrugerea societății noastre”.

Părintele Arsenie Vilangoftis arată că viziunea sectei nu este numai anticreștină, ci și profund imorală, anume aceea că scopul scuză mijloacele, iar binele este numai în folosul acestei organizații multinaționale. De altfel, multitudinea de secte apărute în America şi care încearcă să se extindă la nivel internațional reprezintă tot atâtea modele de afaceri viclene, de exploatare a altor țări, speculând momentele de slăbiciune omenească ale prozeliților. Lăsând deoparte toate implicațiile grave ce derivă de aici, rămâne în sarcina noastră să ocrotim elevii, împiedicând astfel, pe cât se poate, extinderea ei.

O greșeală, o lecție

Printre cei care pot deveni pradă ușoară se regăsesc elevi de liceu din clasele de real, având anumite căutări de natură spirituală la vârsta adolescenței şi care, fascinați de știință și îndrăgostiți de propria minte, caută o evadare în momente dificile. Acum mai bine de 10 ani am avut o elevă care s-a dedicat scientologiei. Parțial port vina acestei căderi, pentru că nu am intuit la timp dimensiunea dramei ce se desfășura în sufletul ei. O îndrăgeam mult pentru dorința de a ști, curajul de a-și exprima îndoielile, ardoarea în căutarea adevărului și puterea de a înfrunta problemele vieții. Era o persoană minunată, sensibilă, poate prea sensibilă pentru lumea în care trăia. Departe de Ortodoxie, cocheta cu anumite idei despre lumi paralele, științific posibile. Era și acesta un mod de a fugi de o realitate pe care o găsea deseori strâmbă, nedreaptă, dură. Vorbeam deseori în pauze. Cu timpul, a devenit mai receptivă la viziunea ortodoxă asupra lumii și vieții, apoi anumite probleme de familie au determinat-o să se maturizeze brusc. Tulburările sufletești au determinat o acută conștiință a păcatului. Am convenit că este bine să meargă la spovedanie. A durat un timp până s-a decis. Hotărarea ei a fost atât de bruscă și de imprevizibilă încât, în loc să o iau cu mine chiar în acea clipă, am abordat pro­blema rezonabil, căutând un loc în programul zilelor următoare pentru a merge la duhovnic. A fost o eroare teribilă. Nu am fost acolo pentru ea exact în clipa în care avea nevoie. Orientarea ei către alte soluții a fost radicală. Fie ca Dumnezeu, în mare mila Sa, să o aducă lin acasă.

Fenomenul convertirii

De atunci am înțeles cât este de important să fii prezent, disponibil pentru aproapele în durerea lui, când trece printr-o criză. După cuvântul părintelui Rafail Noica, „noţiunea criză vine de la grecescul krisis care înseamnă judecată. Deci criza este o judecată pe care Dumnezeu o manifestă faţă de mine”. Ea este pregătirea pentru a face o schimbare lăuntrică, în raport cu Dumnezeu și propria credință. Rezultatul crizei, punctul ei final, este momentul unei convertiri. De aceea, este de o importanță crucială să nu îl ratezi.

Uneori poate fi vorba doar de o clipă. O clipă care poate face cât o viață întreagă, pentru că această schimbare poate fi în bine, dar și în rău. Iar discernământul nu se obține spontan, ci se cultivă în timp, printr-o lucrare atentă și constantă asupra minții, ca centru al ființei ­umane în accepțiune patristică. Căci „mintea este atenția ultimă și simte deosebirea dintre bine și rău”, spunea părintele Theologos de la Schitul Lacu. Când „mintea iese din acești centri de plăcere și se îndreaptă către Dumnezeu, în clipa respectivă mintea se luminează și începe să simtă corect. Este vorba de manifestarea harului, a energiei necreate a lui Dumnezeu în cotidian: bunul-simț”.

În acest sens, convertirea nu este un eveniment punctual, ci o lucrare continuă de întoarcere către Dumnezeu. Ea se concretizează prin însușirea și aprofundarea credinței, după cuvântul ieromonahului Calinic Berger: „Că suntem ortodocși prin naștere sau convertiți, cu toții suntem chemați să ne convertim încontinuu, să redescoperim încontinuu Ortodoxia și să suferim încontinuu o schimbare a inimii înaintea lui Dumnezeu. De aici vine bucuria care, ca la Filip, trebuie să ne facă să spunem celor pe care Dumnezeu i-a adus în viețile noastre: Vino și vezi!”

Suntem vrednici?

Noi, care credem, cel puțin așa rezultă din faptul că am urmat Teologia, avem bucuria acestei mărturisiri? Acest „Vino și vezi!”, esențial pentru un profesor de religie, duce undeva? Dacă da, atunci înseamnă că nimic nu este pierdut, că prin efort, exemplul personal și rugăciune, cu timp și fără timp, acesta poate ajuta un elev să pună început bun credinței și vieții sale. „Dacă Îl cauți pe Dumnezeu, întâi să pornești de la punctul zero. Și știi care e punctul zero pentru noi?”, întreba retoric părintele Ieronim Pătrulescu: „Dacă Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul și pământul, a luptat și a făcut tot ce cineva își poate închipui să ne mântuiască de iad și să ne ajute să câștigăm raiul, înseamnă că aceste două realități sunt grozave! Și fericirea Raiului, și iadul”.

Miza este incomensurabilă. Iar gândul acesta trebuie purtat cu teamă, pentru că vom da răspuns pentru modul în care am gestionat crizele și convertirile elevilor noștri. Responsabilitatea pentru exemplul personal este maximă. „Oamenii sunt convertiţi la Dumnezeu nu pentru că cineva a putut să le dea explicaţii strălucite, ci pentru că au văzut în el că lumina, bucuria, profunzimea, seriozitatea şi iubirea sunt singurele care dezvăluie prezenţa şi puterea lui Dumnezeu în lume”, după cuvântul părintelui Alexander Schmemann.

Mă întorc la eleva mea. Nu știu ce răspuns voi da pentru ea, singurul lucru pe care îl pot face este să o port în rugăciune, alături de alți foști elevi, ca Dumnezeu să îi dea timp și pu­terea de a se întoarce. Realizez că, în condițiile actuale, de la catedră este omenește imposibil să fii acolo pentru fiecare criză sau moment de convertire al vreunui elev. Orele de religie sunt prea puține, elevii din clase prea mulți, dar „cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18, 27). După cuvântul părintelui Dumitru Stăniloae, „rugă­ciunea pentru celălalt trebuie făcută în aşa fel ca să poți să simţi durerea lui ca pe propria ta durere. Prin aceasta te înfăţişezi lui Dumnezeu purtându-l pe celălalt în tine şi poţi să te apropii de Dumnezeu”.

Astfel, poți, cu fiecare tânăr rătăcit în valu­rile vieții, să spui, împreună cu Fericitul Augustin, cuvintele oricărei convertiri: „Târziu te-am iubit, Frumusețe, atât de veche și totuși atât de nouă, târziu te-am iubit!... M-ai chemat, m-ai strigat și ai sfâșiat cu țipătul tău surzenia mea! Ai fulgerat, ai străluminat și ai izgonit orbirea mea!”