Frumoasa oră de religie pe care n-am avut-o

Fac parte din generaţia celor cu „cheile de gât”, născută în anii ‘70 ai secolului trecut. Am absolvit studiile liceale în 1991. Frumoşi ani de şcoală! Şi mai frumoasă perioada copilăriei! Aceasta, comparând-o cu ce au copiii în prezent. Într-adevăr, n-aveam calculatoare, tablete, internet. Nici chiar telefon fix. Însă aveam cărţi, o sumedenie de cărţi - prieteni tăcuţi, alături de care călătoreai pretutindeni, oricând şi oricum: stând la masă, la birou sau chiar sub plapumă, în patul călduţ…

Iar dacă locuiai şi la ­curte, şi te încălzeai la foc cu lemne, auzul fiindu-ţi mângâiat de trosnetele lemnelor înconjurate de flacăra galben-albăstruie din soba de teracotă, sufletul ţi se hrănea într-adevăr cu linişte, emoţie, bucurie, cu har... Aveam cărţi, de care ştiam să ne bucurăm şi să le preţuim. Mai aveam şi jocuri frumoase, jocuri îndrăzneţe. În natură… pe stradă, în faţa blocului, în parc, ori pe câmp, pe terenul din spatele casei şi chiar la râu, vara. A fost o copilărie frumoasă, însă vitregită de ceva: de lipsa orei de religie.

Dacă atunci s-ar fi făcut religie în şcoli, cu siguranţă că acum am fi fost mai buni, mai sufletişti, am fi preţuit adevăratele valori spirituale ale Ortodoxiei noastre străbune. Nu am fi auzit de crime, de atâtea războaie şi neînţelegeri între noi! Regret că n-am făcut religie în şcoală, dar mă bucur că Bunul Dumnezeu mi-a îngăduit să descopăr credinţa. Credinţa mi-a fost sădită, întâi de toate, de bunica mea de la ţară (din comuna Costeşti, judeţul Vâlcea), care era o mare rugătoare. Încă-i mai păstrez cartea de rugăciuni, cu filele îngălbenite de trecerea vremii, stropită, filă de filă, cu lacrimi… Este cel mai frumos dar pe care l-am primit după ce a adormit cu nădejdea învierii şi a vieţii veşnice. De la dumneaei am învăţat să mă rog, să-i respect pe sfinţi, cu ajutorul ei l-am cunoscut pe „Sfântuleţul” de la Mănăstirea Bistriţa-Olteană, Cuviosul Grigorie Decapolitul. Mai apoi, drumul spre întâlnirea cu Dumnezeu mi-a fost pregătit de un... accident.

Am tânjit a-L cunoaşte mai bine pe Cel ce ne-a promis mântuirea şi viaţa veşnică şi, în 2009, mi-a fost binecuvântată admiterea la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” a Univer­sității din București. Acum, dacă aş da timpul înapoi, prima şi unica alegere ar fi aceeaşi facultate! Iar dacă voi avea vreun urmaş, îi voi îndruma paşii spre una dintre şcolile unde predau profesori dreptmăritori creştini, cu sufletul adânc ancorat în rugăciune şi-n virtuţi creştineşti.

Consider că profesorul, de orice materie ar fi, este precum preotul, care îşi ia acest „jug”, își asumă multe suflete, pe care trebuie să le călăuzească, să le conducă pe calea mântuirii. Tot astfel, cadrul didactic lucrează, la rându-i, cu suflete, pe care trebuie să le modeleze în sens bun. Ambii, preot și dascăl, sunt niște artiști, mai mult sau mai puțin desăvârșiți, dar niște artiști creați după chipul Artistului Suprem, care este Dumnezeu. El ne-a creat și ne-a pus în lume ca pe niște mici artiști, să ne desăvârșim și noi, și lumea noastră, dându-ne mâna toți, preoți și dascăli, părinți și bunici, pentru a păstra lumina frumuseții celor mici! Să le arătăm bunătate, pentru ca ei să fie mai buni decât noi! Să le arătăm blândețe, pentru ca ei să fie mai blânzi decât noi! Să le arătăm smerenie, pentru ca ei, în smerenia lor mai mare, să ne smerească pe noi! Să le arătăm înțelegere, pentru ca ei să fie mai înțelegători! Să le arătăm duioșie, pentru a fi mai duioși! Să le acordăm atenție, pentru ca și ei, în timp, să fie atenți cu noi! Să le fim sprijin, mereu alături de ei, la bine și la greu, pentru ca și ei să ne întărească și să ne sprijine vreodată, aflați în grele nevoi!

Vă doresc, dragi copii, să aveţi exuberanţa şi plăcerea, caracteristice tinereţii, de a trăi frumosul, să vă eliberaţi de energiile negative numai prin sport, să călătoriţi, dacă nu cu pasul, cel puţin cu gândul, prin munţi şi prin văi, aşa cum învățați la orele de geografie, iubind tradiţiile, valorile şi costumul popular românesc. Să aveţi meticulozitatea şi exactitatea lucrurilor bine făcute, echilibrul, seriozitatea, coloana vertebrală, gândul bun, înţelepciunea şi sufletul de aur al multor altor dascăli adevăraţi. Să vedeţi în fiecare lucru descoperit în viaţă o pată de culoare, bucurie, dragoste și speranţă. Să deveniţi adevăraţi maeştri în domeniile alese. Să dobândiți darul bunătăţii şi al blândeţii, credinţa ce vă va fi insuflată de către dascălii de religie, și nu numai, pentru că „Nihil sine Deo” (Nimic fără Dumnezeu) nu se poate face. Să aveţi un suflet cald pentru cei de lângă voi, precum doamnele învăţătoare ori doamnele voastre diriginte.

Învățați să iubiţi valorile morale ale poporului nostru: Adevărul, Binele şi Frumosul. Voi aparţineţi „Mioriţei”, v-aţi născut „Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai”. Sper să îna­intaţi, cu demnitate şi curaj, spre ziua de mâine, aşa, frumoşi şi puri, cum sunteţi azi. Învățați să iubiţi cartea, să vă facă plăcere să citiţi, pentru că „muti magistri sunt libri” (cărţile sunt nişte profesori tăcuţi), iar „mens hominis discendo alitur et cogitando” (mintea omului se dezvoltă învăţând şi cugetând). Iubiți-vă unii pe alţii, părinţii, profesorii şi mai ales fiţi cuminţi! Căci în viaţă, „primum non nocere” (mai întâi să nu faci rău), „cave ne cadas” (ia seama să nu cazi) de-acolo, de sus, de unde ai ajuns şi... „in dubiis abstine” (abţine-te să judeci dacă ai îndoieli).

Mult spor la învăţat, succes la examene și în viață! Sunt și voi fi cu sufletul alături de voi. Şi vă-ncurajez, chiar şi de departe, ori de aproape, de vizavi, de la catedră. La început de an, vă doresc, dragii mei, toate cele bune, ajutor şi binecuvântări de la Cel ce a făcut cerul şi pământul! Îl rog pe Dumnezeu să aveți parte, în continuare, de orele de religie, pentru că ar fi trist să vă pierdeți credinţa, sufletul, viul din voi. Căci a trăi în credinţă înseamnă a fi viu! Vă îndemn şi vă doresc să rămâneţi în credinţă, să fiţi vii, oricare ar fi vremurile. Să aveţi soare în suflete şi numai bucurii, sănătate şi pace întru toate!