Domnul meu și Dumnezeul meu, cu ce-l putem bucura noi, copiii, părinții și dascălii pe aproapele nostru, în aceste zile minunate de sărbătoare? Către cine să ne deschidem acum, Părinte, cerul inimii noastre,
Învățarea creativă și dezvoltarea sufletească a elevului
Lecțiile de Religie pe care le învață elevii de la profesorii lor au la bază, invariabil, pasiunea lor de a-i motiva și de a le susține efortul, pentru ca ei să poată depăși micile sau marile obstacole din viața lor.
Prin conținutul și viziunea acestora cu totul specială li se descoperă învățăceilor, permanent, spiritul de sacrificiu, iubirea, răbdarea, ca dovezi ale angajamentului și ale asumării riscului de a te afla în fața unor suflete pe care trebuie să le modelezi pentru a nu deveni „indivizi utili societății”, ci „persoane care o pot transforma”1.
Când cunoașterea este gândită în termenii investiției de energie, de sens sufletesc, atunci ea depășește sensul uniformității și al banalității. Ea trebuie să fie creativă pentru a-i provoca pe elevii noștri să pună întrebări, să decidă, să greșească sau să reușească să continue drumul vieții personale. Însă, pentru a înțelege sensul ei creativ, este necesară înțelegerea diferenței dintre predare și învățare. Predarea are în vedere comunicarea cunoștințelor de către profesor elevului, dar atinge doar parțial capacitatea de dezvoltare cognitivă, emoțională și sufletească a elevului. Calitatea predării este confirmată de cele mai multe ori de diplome, alteori de acte exterioare, chiar formale, și aproape nimeni nu observă că ea scade din cauza grijilor și îngrijorărilor profesorului sau este influențată de dramele și derapajele acestuia.
Pe de altă parte, comparația permanentă a profesiei de dascăl cu alte profesii îl hărțuiește sufletește pe profesor, iar acesta riscă să devină superficial, un funcționar care nu mai poate să inspire încrederea de care au nevoie elevii pentru a deveni persoane care învață singure, gânditori îndrăgostiți de existență și de omenire2.
Astfel, uneori, predarea este lipsită de inspirație, de valori umaniste, de siguranță. Actul în sine trebuie să respecte o programă, un drum cu obiective bine stabilite, prea comun și plictisitor pentru cei care doresc să viseze sau să creeze.
Prezența profesorului de Religie în școală este determinată în mod fundamental de idealul educațional pe care îl urmărește. Orice cultură sau orice religie are un ideal educațional, căruia i se subsumează toate instrumentele și energiile ce participă la realizarea lui. Deoarece idealul creștin este revelat în Sfânta Scriptură, atunci evident că idealul educațional creștin este unul revelat. Premisa esenţială care face posibilă educarea fiinţei umane este crearea omului de către Dumnezeu după chipul Său și în vederea asemănării cu El. Însă acest drum al cunoașterii și urcușului paideic nu este posibil în afara lucrării harului Duhului Sfânt. Prin aceasta pedagogia creştină este o pedagogie harică, existenţială, ce vizează însăşi interioritatea umană şi parcurgerea de către om a celui mai lung drum din lume: cel de la minte la inimă. Deoarece pedagogia Mântuitorului descoperită în Sfânta Scriptură este o pedagogie a iubirii, a înţelegerii şi a iertării, profesorul de Religie este profesorul care nu condamnă, ci care iubește și îmbrățișează pentru a vindeca, pentru a‑l ajuta pe cel care a greșit să primească iertarea și să meargă înainte. Dacă la ora de Religie profesorul se lasă copleșit de tendințele conservatoare și de formele exterioare de evaluare, atunci și el va pierde virtuțile de care are nevoie ca să facă față situațiilor extrem de dificile. Smerenia, răbdarea și mărinimia sunt calități pe care trebuie să le exerseze permanent, fiindcă predarea lecției despre Dumnezeu nu este un exercițiu de actorie. Predarea informației și aplicarea ei se bazează foarte mult pe crearea condițiilor de lucru, pe selectarea celor interesați, pe atingerea scopurilor.
Însă învățarea nu ține cont de toate acestea. Învățarea este o artă la care au acces toți. Elevii pot fi așezați în cerc, ca să se privească. În timp ce informațiile curg, muzica ambientală se poate derula și astfel crește capacitatea de concentrare, de liniștire. Critica poate fi acceptată mai ușor și este stimulată tendința de a afla prin întrebări. Creștinismul este o stare de spirit pe care avem nevoie să o aprofundăm. Mântuitorul Hristos îndeamnă în Predica de pe Munte la căutare și întrebare: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide” (Matei 7, 7).
Așadar, avem nevoie de o pedagogie plină de dinamică: proiecte, situații de viață, întâlniri diverse cu oameni sau cu locuri. Rolul profesorului este acela de a-i face pe elevi să strălucească. Se naște dorința de a-i valoriza pe cei care îți sunt în preajmă, oferind deschidere, acceptare, iubire, răbdare, negociere, preferințe etc. Gestul nu are un obiectiv imediat, efemer, ci este veșnic. Elevul intră în dialog cu profesorul, cu sine, cu colegii, și astfel învață și știe să ceară scuze, să depășească crize, să vorbească despre sentimentele și temerile lui. Împreună cu profesorul de Religie poate continua să se afle în plin proces de clarificare, de limpezire, decantare, interogație și autointerogație.
1 Papa Francisc, Educația în slujba vieții, Editura ARCB, 2014, p. 71.
2A. Curry, Elevi străluciți, elevi fascinanți, Editura For You, București, p. 25.