Jurnal de vacanță

Vacanțele sunt oaze de liniște și de bucurie pentru oricine. Ni le plănuim cu un an, cu o lună sau cu o săptămână înainte. Câteodată, apar de nicăieri vești de plecare pe care le primim cu bucurie sau cu regret. În orice călătorie am merge, însă, nu trebuie să uităm de binecuvântarea duhovnicului și de minunata „Rugăciune de călătorie”, care ne aduce atâta liniște în suflet și ne încredințează că nimic nu e întâmplător și că toate lucrurile vor merge bine, cu voia lui Dumnezeu. Și, așa cum ne sfătuia părintele Pimen Vlad, de la Sfântul Munte Athos, oriunde am merge, la munte sau la mare, să nu uităm în drumul nostru să trecem și pragul vreunei mănăstiri pentru a-I mulțumi, pentru a-I aduce laudă lui Dumnezeu și pentru a ne continua drumul cu pace.

Unde altundeva ar putea fi prima evadare din tumultul grijilor decât în leagănul copilăriei, sub aripa ocrotitoare a bunilor noștri de la țară? Acolo regăsim mereu, în fiecare vară, răcoarea binefăcătoare a dimineții, firele de smarald ale ierbii care îți sărută fin talpa, lăsându-ți urme de apă vie, mângâierea razei, câmpul unduind de spice împovărate de bobul greu, macii sângerii, mireasa-cicoare mult-iubită de mirii-fluturi, seninul cerului tapetat cu zbor grăbit de rândunele, grădina cu arome de busuioc, de mentă și de cimbru. Diminețile sunt anunțate de cocoșul-meșter ceasornicar, mereu grăbit să le alarmeze pe găinușe că mijește de ziuă. Titirezul de bunicul și albinuța bunicuță termină treburile la ora 7, căci totul la țară se face dis-de-dimineață, pe răcoare.

Ritualul sfânt al rugăciunii se realizează de trei ori pe zi, iar Acatistele, aranjate de cu seară de bunica, își încep rostul la ore fixe: la 9, la 14 și la 18. În zilele toride, stăm pe prispă și ne facem de lucru: împletim buchețele de busuioc, țesem, cârpim, ascultăm cuvintele de învățătură ale Sfinților Părinți. Pisoii se întind leneși la soare, găinușele harnice cotcodăcesc de zor, iar puiul meu cel mic merge iute la cuibar și fură de sub găinușă oușorul cald și proaspăt. Seara, oamenii satului se culcă devreme, după ce își închid animalele, mătură curtea și pun totul în rânduială. Nopțile sunt caniculare, iar țânțarii cu trompele flămânde dau buzna în ogradă, nepoftiți, încă de la amiază.

După rugăciune, Moș Ene nu se lasă mult așteptat și camera bunicilor devine tindă a raiului, în lumina divină a candelei. Chicotelile nepoțeilor nu deranjează somnul profund al bunicilor, care, toropiți de căldura și de munca zilei, adorm în pace, după ce I-au mulțumit Bunului Dumnezeu pentru toate ostenelile cu spor ale zilei ce tocmai a asfințit. Rămân trează, cu puii mei, încă o oră, cel puțin. Deschidem fereastra și admirăm luna ce strălucește ca un glob de aur. Spunem povești, depănăm amintiri din vremea copilăriei mele și a bunilor noștri. Citim din „Povestirile istorice” ale lui Dumitru Almaș și din „Biblia pentru copii”. Cântăm tropare și frânturi din Sfânta Liturghie. Ar fi păcat ca numai necuvântătoarele să aducă slavă lui Dumnezeu, iar noi să adormim nemulțumitori. Broscuțele își încep serenada pe vad, luna-și picură argintul pe pânzele țesute cu atâta talent de meșterii păianjeni, greierii sparg tăcerea nopții, iar cucuveaua își etalează talentul pe crengile gutuiului din fața casei. Cortina neagră, tapetată cu bumbi de aur, învelește în catifea cerul nopții. Raza argintie a lunii alunecă pe obrajii fini ai copiilor. Adormim acoperiți de aripa îngerului păzitor. Dimineața reîncepe la orele 4-5, când bulgărele roșiatic, rostogolindu-se, nimerește din nou, pe bolta senină a dimineții, sărutând, pentru a câta oară, lacrimile firelor de iarbă. Îți mulțumim, Doamne, pentru o nouă zi, pentru un nou răsărit!

Mila Domnului a fost cu noi

La final de Cuptor, în zi de mare sărbătoare creștină, de ziua Tămăduitorului de boli, Sfântul Pantelimon, am trecut prin Dobrogea, spre marea cea mare. Era o zi întunecată. Norii mânjeau azurul cu trena lor de plumb. Ici-colo, câte o rază firavă se mai strecura umil, creând falii de lumină prin țesătura deasă și cenușie. Înmărmurită de glasul tunetului, se retrage, însă, sfioasă, lăsând loc fanfarei celeste să-și înceapă concertul. Norii plumburii încorsetează cerul, care, sugrumat, tușește acut, cu glas de tunet și strănută alergic cu picături reci de ploaie. Febrilă, bolta scapără din când în când priviri tăioase, amenințând pământul cu săbii de foc. Urmează răgete înăbușite ce dovedesc faptul că sfârșitul luptei nu este deloc aproape. Cerul și pământul devin un câmp de bătălie. Sunt vremuri ce amintesc de potopul lui Noe. Funii lichide, groase ca parâmele unui vapor, curg din cer și plesnesc nemiloase fața zbârcită a pământului. Lutul, la început plin de riduri, înghite cu poftă lichidul vital, potolindu-și, în sfârșit, setea, după zilele nemiloasei vipii. Pământul savurează lacom supraporția de vitalitate.

Suntem în Horia. În spatele nostru, puhoaiele se umflă și năvălesc amenințătoare. Mași­nuța noastră, infimă ca o jucărie, depășește repede fâșia contorsionată de stihiile naturii și, binecuvântată de Sfântul Efrem cel Nou, la a cărui troiță ne oprim mereu în drum spre mare, se salvează din puhoiul de ape. Mila Domnului a fost cu noi. Drumurile acestea lungi sunt un bun prilej de exersare a rugăciunii inimii, de mii de ori, de la plecare și până la destinație. În spatele nostru, urgia naturii se dezlănțuie. Mașini puternice sunt purtate de puhoaie, ca niște bărcuțe de jucărie, prin șanțuri. Cu siguranță, rugăciunea mamei, prietenia minunată cu Sfântul Efrem cel Nou și mila Domnului ne-au ocrotit. Rugăciunea noastră s-a îndreptat spre cei pe care i-am lăsat în urmă și despre care am aflat de la știri că nu au avut șansa noastră. Am oprit la prima mănăstire, „Sfântul Ioan Rusul”, din Palazul Mic, să-I mulțumim lui Dumnezeu și să ne rugăm și pentru cei prinși de puhoaiele de apă. Anul trecut, aici, ne întâmpina cu binecuvântări părintele Ghelasie. Acum, pesemne călugării înălțau rugi pentru potolirea stihiilor. Când am ieșit din mănăstire, Dumnezeu pictase deja pe cer semnul legământului dintre El și om. Am trăit momentele acestea ca pe o mare minune, pe care Dumnezeu a făcut-o cu noi, nevrednicii.

E uimitor cum, la mare fiind, oamenii părăsesc nisipul și apa și se îndreaptă spre Sfânta Biserică. Puzderie de copii. Aproape jumătate de oră durează Sfânta Împărtășanie. Oameni cuminți, oameni frumoși, oameni minunați. Creștini adunați din toate părțile țării, uniți în Liturghie, ascultând cu urechile și cu inima slujba jertfei hristice și profunda predică a părintelui. Cu emoție am primit cuvintele ce îndemnau la milostenie, la credință faptică, la dragoste și la bucuria comuniunii în Hristos.

Lună plină. Timp de poveste. Alături de puii mei, am stat tolăniți pe nisipul umed, privind la globul strălucitor ce țesea pod de aur și de argint pe luciul apei, de la picioarele noastre până pe tărâmul Veșniciei. Topiți de imaginea de basm, am încropit o poveste cu luceferi și ne-am imaginat mergând împreună, de mână, pe podul de lumină de pe țărmul de aici până departe, la ușa Raiului. Am privit luna și ne-am amintit ce nume i-au dat poeții, ferme­cați de strălucirea ei, apoi am imaginat și noi alte și alte denumiri ale astrului nocturn: „farul nopții”, „regina nopții”, „ochi roș de balaur”, vizorul prin care Dumnezeu privește lumea...

În prima zi a lui Gustar ne-am întors spre casă, dar nu am putut să nu trecem încă o dată pe la Mănăstirea „Sfântul Ioan Rusul”. De data aceasta, părintele David ne-a deschis paraclisul cu sfinte moaște, iar simțul olfactiv ni s-a încărcat, în chip minunat, cu miresmele sfinților: Sfânta Ecaterina, Sfântul Efrem cel Nou, Sfântul Nectarie, Sfântul Gherasim, Sfântul Patapie și mulți alții. Am plecat de la mănăstire plutind, învăluiți în har și în binecuvântări. Aproape de Horia, ne aștepta bunul nostru prieten, Sfântul Efrem cel Nou, la care ne-am oprit pentru o îmbrățișare plină de recunoștință. Minunat ești, Doamne, întru sfinții Tăi! (Psalmul 67, 36) Am ajuns sănătoși la căsuța noastră. Eram obosiți, dar nu atât de mult încât să nu-I înălțăm lui Dumnezeu rugăciune de mulțumire pentru purtarea Lui de grijă, pentru darurile pe care le-a revărsat asupra noastră și pentru că ne-a adus sănătoși acasă...

(Marinela Modiga este profesoară la Școala Gimnazială „Miron Costin” din Galați)