Lumina lui Hristos, desăvârşirea vieţii umane

Ce dar închinat omului, ce binecuvântare, acum şi pururi, Lumina! Frumuseţe neîncetată ce oferă consistenţă, orientare şi prestigiu vieţii umane în văzutul materiei şi nevăzutul simţurilor acesteia, Lumina. Binefăcătoare şi pură, întotdeauna modelând, dând sens şi armonie valorilor fundamentale ale umanităţii şi sentimentelor frumoase cu toată duioşia lacrimilor ei de bucurie, Lumina...

Ce este omul? Ce mister se ascunde în alcătuirea lui absolut admirabilă de dragul căreia Universul îşi poartă cu recunoştinţă stelele prin miile sale de nopţi? Ce forţe erup de sub brazda inimii lui şi se înalţă dincolo de el şi cuprind apoi pământul dintr-un singur zbor ca un cântec de dragoste fără sfârşit? Antichitatea s-a plecat înaintea lui într-o reverenţă cu sonorităţi ample, recunoscându-i măreţia: „În lume-s multe mari minuni! Minuni mai mari ca omul nu-s” (Sofocle, Antigona). Minune... Omul, acea minune ce poartă în lutu-i plăpând chipul de foc al Adevărului şi totul în el a devenit profund, înalt, spaţial. Trup şi suflet - vas dospit în palmele marelui Început şi suflare fecundă cutremurată de aripile Duhului Sfânt. Trup şi suflet - vizibilul concret al celor nevăzute şi scânteia supremă ce a aprins toţi sorii Paradisului la cea dintâi bătaie a inimii lui. O, sublimă şi irepetabilă solidaritate dintre Cer şi pământ asumată în fiinţa lui împodobită „cu mărire şi cu cinste” (Psalm 8, 5).

În tot ceea ce privim îl vedem pe el, omul, un „infinit sub o formă finită” (Nicolae Berdiaev) pentru care a fost creat cuvântul „frumuseţe”. Nu este în sine un întreg, ci partea cea mai sensibilă a Întregului din care el îşi are nu doar obârşia, ci şi numele său scris cu stele de la un capăt la altul al cerului: Lumină.

Lumina, o neîncetată epifanie a Dumnezeirii ce cuprinde creaţia în toată gloria ei şi la rându-i este cuprinsă în Liturghie, cea mai intimă întâlnire a omului cu taina Învierii. Lumina. Ea aduce pacea, ne spune fără părtinire cine suntem cu adevărat şi cât de frumos renaşte propriul nostru Cosmos lăuntric ori de câte ori ne aprindem de iubire: „Și a zis Dumnezeu: Să fie lumină! Și a fost lumină” (Facere 1, 3). Lumina, „simbolul cel mai obişnuit al cunoaşterii” (Rene Guenon), e starea de împlinire ca o dulce primăvară pe care o întâlnim în toate câte ne definesc - cuvinte, vise, treceri, fapte - şi în toa­te ea vibrează într-o veşnică rugăciune de mulţumire: „Slavă Ţie, Celui ce ne-ai arătat nouă Lumina”.

Această Lumină ne aduce pe toţi laolaltă de oriunde am fi, ne însoţeşte spre ea atunci când iubim, atunci când iertăm, lăsându-se ea însăşi atinsă de simţurile noastre. Nu e doar o prezenţă lângă noi, altfel s-ar fi aflat în afara noastră, şi nici undeva, în lăuntrul nostru, ca un sâmbure străin într-un ungher singuratic, ci o cuprindere totală în existenţa ei de parcă nu am fi frânturi de tină ci de Rai. Spre ea se înalţă sufletul, Cruce neînfricată, şi de dragul ei se desface în scântei orbitoare până devine el însuşi lumina, căci Lumina are în sine o asemenea forţă încât „ochii nu sunt pentru ea un hotar, ci pătrunde în minte prin contemplaţie” (Giovanni Bellori). Şi atunci, nici o descumpănire a lumii n-o mai poate îndepărta din braţele noastre, aşa cum valurilor, oricât şi-ar dori, nu le este cu putinţă a cuceri definitiv ţărmurile ce le mărginesc.

În Lumină nimic nu e static ori trist: spaţiul e tot atât de uriaş şi uimitor în privirea unui prunc ca şi în nemărginirea Cerului, iar timpul transcende altfel decât credem noi, cu un alt ritm, altă poveste, avându-şi propriul izvor în veşnicie. Blândeţea Luminii vindecă, restaurează, uneşte veacurile şi odată cu ele oamenii, schimbă definitiv în noi felul în care privim şi înţelegem lumea. Ne învaţă că a trăi în Lumină înseamnă a ne osteni spre a face frumoasă viaţa celor din jurul nostru, pentru că strălucirea ei deşteaptă în noi trăiri adânci, emoţii, compasiune ziditoare după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „roada luminii e în orice bunătate, dreptate şi adevăr” (Efeseni 5, 9).

Doar astfel ne va fi cu putinţă a vedea lumina din ceilalţi oameni şi a-i preţui ca pe nişte miracole fără de care propria noastră lumină nu s-ar putea aprinde singură, căci Lumina nu e solitară, nu se depărtează de lume, ci rămâne Centrul tuturor, frumuseţe negrăită a lui Dumnezeu. Ochii celor ce o doresc în marile lor strâmtorări „reflectă lumina, bucuria și pacea Împărăției” (Alexander Schmemann) şi Lumina nu se stinge niciodată în calea lor, transfigurându-i în lumină, tăinuiţi sfinţi ai Domnului, căci „mintea care iubește pe Dumnezeu este făclie care  luminează  sufletul” (Sf. Antonie cel Mare).

Pe unii ca aceştia, Lumina îi aprinde şi mai mult, nu pentru ei, ci ca prin ei să se slăvească Dumnezeu în necuprinsul Său de lumină ca în cele mai splendide şi autentice opere de artă: „Această lumină mi-ai dăruit-o şi mie, Dumnezeul meu”, spune Sfântul Simeon Noul Teolog.

Lumina ne îndreaptă umbletul spre Înviere şi ne fortifică credinţa, acea credinţă care „deschide mintea spre primirea luminii dumne­zeiești” (Sf. Chiril al Alexandriei) şi care în inimă „descoperă o altă  lumină, mai lăuntrică, mai tainică și mai adâncă” (Sf. Macarie Egipteanul), iar pe vreme de furtună ne strigă pe fiecare dintre noi: „Adame, unde eşti?” (Facere 3, 9). Îndată sufletul îi răspunde: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe ape!” (Matei 14, 28). Vino!, ne cheamă Lumina şi îşi va aşeza mâinile ei rănite în mâinile noastre temătoare, iar cu vederea ei va umple goliciunea dureroasă a ochilor noştri interiori ca vinul cel bun vasele reci de piatră de la nunta fiului de împărat. În jur totul va deveni lumină şi aceasta va urca de la pământ spre noi ca zorii spre cumpăna cerului şi ne va face făclii: „Voi sunteţi lumina lumii” (Matei 5, 14).

Lumina. Vom cunoaşte vreodată această taină? Cum să-i cerem a rămâne pururi cu noi, Mireasă care preschimbă incertul în speranţă şi creează în toţi ferestre spre Hristos Mirele iubit: „Până nu se răcoreşte ziua, până nu se-n­tinde umbra serii, vino, dragul meu...” (Cânt. Cânt. 2, 17).

Amiaza are chipul aşteptărilor noastre lăuntrice căci „în sens mistic ziua este însuşi Hristos” (Jean Danielou), adică Lumina Absolută, Esenţă şi Fiinţă a Dumnezeirii. Lumină Întrupată şi împărtăşită nouă din iubire prin neprihănirea celei ce s-a făcut pe sine sfeşnic nepreţuit al ei, căreia Ortodoxia i se închină cu bucurie: „Pe Născătoarea de Dumnezeu şi Maica Luminii, cu cântări cinstind-o să o mărim!”

O, iată Lumina Ta, Mântuitorul meu, Tu Însuţi „Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume” (Ioan 1, 9) şi „Lumina prin Sine din eternitate” (Sf. Părinte Mărturisitor Dumitru Stăniloae). Lumina Ta gingaşă, milostivă, făgăduită nouă mai înainte de luceferi! Lumina Ta ce ordonează proporţiile lucrurilor în relaţia lor cu noi şi le face „bune foarte”, singura realitate în care fiinţa umană „este topită într-un unic elan spre Dumnezeu” (Leonid Uspensky).

Vatra mea şi pământul din care m-ai zămislit eşti tu, Lumină neânserată a Preasfintei Treimi! În Tine se trăieşte plenar taina unirii cu Lumina Ta, Învăţătorul meu. Astăzi rămân aici, cu Tine, în curţile acestea întinse asemeni câmpiilor pe unde păstorii îşi poartă turmele spre izvoare deasupra cărora „trece surâsul divin al Luminii” (Gustave Geffroy). Mâine, în zori, Te voi aştepta eu în cămara mea, cu pâine şi apă, cântând cu inima: „Am văzut Lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc”. Iar Tu te vei ruga în mine şi glasul Tău se va auzi până dincolo de hotarele vieţii mele: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8, 12).

Corina Luminiţa Căluian este profesoară la Liceul de Arte „Hariclea Darclee” - Brăila