Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Educaţie și Cultură Educaţie Monahismul, calea bucuriei

Monahismul, calea bucuriei

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Educaţie
Un articol de: Prof. Mihaela Ghițiu - 09 Ianuarie 2023

După sfintele sărbători ale Nașterii, Tăierii împrejur și Botezului Domnului, cu nădejdea de mai bine și cu grijile ce vin, începem noul an. Trecându-i pragul, ne întâmpină Sfântul Ioan Botezătorul, cel mai mare „între cei născuţi din femei” (Luca 7, 28), propovăduitorul pocăinței și prototip al celei mai aspre viețuiri pustnicești.

Două dintre reprezentă­rile sale aduc o lumină aparte asupra importan­ței lui în viața monahală din țara noastră. Prima face parte din programul iconografic al Bisericii „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie” din Matița. Așezarea Sfântului Ioan cu aripi în bolta cen­trală, cu scene laterale din viața sa și sfinți pustnici și cuvioși în registrul sfinților în picioare, îl arată pe ­Înaintemergătorul Domnului ca patron spiritual al pustnicilor, care s-au nevoit secole de-a rândul în zona subcarpaților de curbură. A doua este icoana sa de la Mănăstirea Șinca Nouă. În această reprezentare foarte rară, Sfântul Ioan are lângă picioare o tipsie cu sfântul său cap și în mână o altă tipsie, identică, dar de data aceasta cu rol de Sfânt Potir, pe care este așezat culcat Pruncul Iisus Hristos euharistic, amintind cuvintele sale de la Botezul Domnului: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29).

Calea îngerească

Având ca sens al vieții arătarea Domnului Iisus Hristos, Sfântul Proroc Ioan este cel mai de seamă prototip vechi-testamentar al pust­nicului sau al călugărului creștin. Depășind cu mult votul de nazireu, el a prefigurat voturile monahale prin viețuirea sa îngerească mani­festată prin sărăcia de bunăvoie, înfrânare și ascultare față de Dumnezeu. Tăria cuvântului și lepă­darea desăvârșită de lume au făcut ca ucenicii lui și mult popor să se adune în jurul său pentru a se întări în credință, devenind astfel plămada unei lumi mai curate, mai bune. Tot astfel, monahismul este vârful de lance al creștinis­mului în războiul nevăzut al lumii duhovnicești, care se răsfrânge în nenumărate chipuri și în lumea noastră. Pentru noi, mănăstirile nu sunt numai oaze de duhovnicie, unde oamenii găsesc alinare și se întăresc în credință, ci și locul din care se ridică, la vremea potrivită, arhiereii care ne conduc. Un popor cu mănăstiri vii, pline, are o Biserică puternică și ierarhi de seamă care adună în jurul ei neamul. De aceea, monahismul a fost prigonit în toate perioadele istorice în care patimile stârnite de duhu­rile rele s-au înmulțit în rândul conducătorilor lumești. Pentru că orice stăpânire străină caută să distrugă mai întâi temelia spirituală a rezistenței unui neam. Este suficient să amintim de mișcarea iconoclastă, de generalul Bukov sau de regimul comunist. Observăm și astăzi un duh străin care prin mass-media agită de ceva vreme spiritele în societatea românească împotriva clerului și mai nou ia în cătare mănăstirile. Un neam puternic are o Biserică pe măsură, cu mănăstiri de foc. Atunci să le umplem.

Chemarea monahală

Îmi amintesc un curs de morală unde, vorbindu-se despre viața monahală, o persoană cu autoritate spunea că nu crede în vocațiile târzii. Adică, ori se călugărește cineva la tinerețe, ori va avea o viețuire second-hand, fără roadele duhov­nicești așteptate. Desigur, bine este ca omul să își descopere la timp chemarea și să o urmeze, va avea la îndemână o viață întrea­gă să-și înmulțească talantul. Dar astăzi, pe măsură ce numărul copiilor din familii a scăzut, credința s-a răcit și con­dițiile materiale s-au îmbu­nătățit. A dispărut preocuparea familiilor de a avea pe cineva pornit pe calea îngerească, astfel că foarte puțini părinți ar accepta să își dea copiii la mănăstire, rar elevii de liceu mai sunt dispuși să aleagă această viață. Nu înseamnă că Dumnezeu nu mai așază în sufletele lor chemarea, ci doar că, asaltați de toate propunerile, co­mo­ditățile și plăcerile oferite de societate, nu și-o pot găsi. De aceea, ca profesori de relige, să nu ne rezumăm la a preda lecțiile despre monahism, ci să le aducem tinerilor modele contemporane de oameni care au ales chipul îngeresc, căutând un sens al propriei vieți. Și nu mă refer aici numai la mari personalități care, deși au descoperit mai târziu viața monahală, au adus rod însutit și poate sunt sfinți. Este suficient să ne gândim la părinții Arsenie Papacioc și Daniil Sandu Tudor. Ci mă refer la tineri care au trecut prin toate cele ale vieții și au ajuns într-un punct în care și-au pus întrebarea: Ce rost are?

Depresie sau nu?

„E vorba de conștiința că, dacă toate astea se sfârșesc, ce rost are? Și vă spun că întrebarea sinu­cigașului - care la sinucigaș este nu întrebare, ci răspuns, din nefericire (ferească Dumnezeu pe tot omul de năpasta asta, întunericul ăsta) - , întrebarea asta e cea mai importantă și poate că asta este la temeiul monahismului”, afirma părintele Rafail Noica. Nu demult a apărut o știre tulburătoare: în luna martie ar urma să intre în vigoare o nouă lege în Canada, care va extinde dreptul la sinucidere asistată a persoanelor cu boli mintale, declarate grave sau iremediabile, printre care și depresia. Dar în cazul tinerilor aceasta este frecventă, este cunoscută incidența sinuciderilor la vârsta adolescenței, iar o lege care acceptă o asemenea proce­dură, în plus și fără consim­țământul părin­ților, pe considerentul că tinerii au pierdut dorința de a trăi și sunt o povară pentru societate, e criminală.

Într-o societate secularizată, întrebarea care stă la temelia voca­ției monahale dă răspuns greșit. Îmi aduc aminte de cazul unui tânăr depresiv care voia să se sinucidă, astăzi monah, căruia maica Siluana i-a cerut să își amâne moartea cu un an, timp în care să facă experiența unei altfel de morți, cea față de lume, și să trăiască într-o mănăstire. Și a descoperit în acel an ceea ce căuta. Maica Pahomia Bușu, fost medic psihiatru, confirmă: „Depresia, în primul rând, vine din necredința noastră, în mod sigur vă spun... cu cât viața este mai simplă, cu atât este mai bine și mai frumos și ești mai aproape de Dumnezeu”. Pentru că viața adevărată este Hristos. Câți dintre tinerii cu depresie și tendințe de suicid de la noi, deseori inte­ligenți, sensibili, capabili, care au avut de toate, le-au încercat pe toate și au ajuns la fundul sacului tot căutând viața adevărată, nu au de fapt o chemare de care nu sunt conștienți? Pentru că poți să fii ateu și să trăiești liniștit dacă te rezumi la o viață orizontală, dar să fii necredincios având în tine focul unei chemări de sus este de nesuportat.

Desigur, nu înseamnă că toți tinerii depresivi au chemare, mulți pot fi credincioși care au o nevoință greșită și nu au găsit bucuria, după cuvântul părintelui Teofil Părăian: „Sunt unii care cred că acesta-i rostul creștinului: să plângă. Dumnezeu să le ajute la cei care vor să plângă, să plângă, dar să știți că nu asta e atitudinea cea adevărată. Atitudinea cea adevărată este atitudinea bucuriei”. Pocăința, ca lucrare de toată viața, deși trece prin lacrimi, nu este o căință devoratoare, care sfârșește în depresie, ci înnoire plină de nădejde în mila lui Dumnezeu.

„Bucurați-vă pururea!” (Tesaloniceni 5, 16)

Părintele Ieronim Pătrulescu, de la Mănăstirea Oașa, arăta că „un om care s-a retras din lume se chema în vechea limbă româ­nească fericit”. Ce va fi trăit Sfântul Ioan în pustiul Iordanului? Icoana de la Șinca Nouă ne dezvăluie discret, prin paradoxala reprezentare a Sfintei Euharistii în mâna sa, momentul Botezului Domnului. Ce a simțit Sfântul Ioan când mâna lui l-a atins pe Dumnezeu? Ce bucurie va fi avut? Nu se poate spune în cuvinte... Aceleiași bucurii i-a chemat părtași Mântuitorul pe ucenicii săi, vestind Învierea: „Mă veți vedea și se va bucura inima voastră și bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan 16, 22).

Monahismul este o cale a bucuriei. Să o descoperim tinerilor ce o caută, vor fi parte din inima Bisericii.

Citeşte mai multe despre:   monah