O, Mamă, dulce Mamă...

Miros de primăvară... muguri încă înfășați în scutece... petale de îngeri ce mânjesc sfios seninul cerului la răsărit... raze îndrăznețe de rubin la asfințit. Pământul reavăn ne zâmbește cu buze palide de ghiocei. Grădina de basm a bunicilor se trezește la viață. Bătrânul lut, brăzdat de riduri de bucurie, tresaltă plin de speranță când în pântecele lui fertil se zbuciumă dorul de viață. Pare că „își scot strămoșii degetele- afară/ de ghiocei, de crini, de toporași...” (Virgil Carianopol).

În pacea acestui tablou feeric, apari tu, măicuța mea, cea mai minunată dintre flori, icoană castă a vieții mele, altar de jertfă pentru copiii și nepoțeii tăi, genunchi tăbăcit de metanie pentru fiii cândva risipitori, ființă dăruită de Dumnezeu cu puterea de a muta stânca nepăsării și a ignoranței dintr-o inimă căldicică și de a aduce, prin rugăciune fierbinte, în sufletul fiilor tăi, raza Soarelui dreptății. De ziua ta, măicuță, este ziua mamelor din lumea-ntreagă, a mamelor ale căror lacrimi de dor poate că nu sunt încă ostoite de bucuria întoarcerii fiilor pierduți sau risipitori. Dar nădăj­duiți, măicuțe dragi, cu sfântă și mare îndrăzneală la Cer, căci „cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu!” (Luca 18, 27).

Știu că dorul doare... și mai știu că „dorul” e numai românesc. Scriitorul Cornel Constantin Ciomâzgă afirma că „dorul este o spuză a sufletului pe care apa n-o stinge, iarna n-o ninge, vremea n-o atinge, numai lacrima o plânge”. Voi, dragi mame, plămădite din lacrimă și dor, cred că sunteți ființele care cunoașteți, prin trăire, în sensul cel mai profund, semnificația acestui „necuvânt”.

Părintele Iustin Pârvu spunea că „cea mai înaltă școală este mama”, iar Mitropolitul Augustin de Florina se întreba retoric: „Primul și cel mai bun dascăl, superior tuturor dascălilor - cine este? Mama. Mama este dascălul, învă­țătoarea. Nu le așteptați pe toate de la dascăli și de la profesori. Se ostenesc, trudesc din punctul lor de vedere; dar tu, mamă, odată cu laptele cu care-l alăptezi pe copilul tău, dă-i și o educație creștină, învață-l să creadă în Hristos. Cât valorează o bunică, cât valorează o mamă, nu valorează o sută de învățători și de profesori”.

Cu adevărat, „nu cărțile cresc oamenii, ci mamele” (August Strind­berg), iar cea mai mare avere pe care o poate lăsa mama copiilor ei nu este cea materială, ci este credința creștin-ortodoxă. Prin oricâte dureri ar trece puiul mamii și oricâte obstacole i-ar pregăti viața, dacă el este înarmat de acasă, din fragedă pruncie, cu platoșa cre­dinței trăite curat, nimic și nimeni nu-l poate doborî în viața aceasta. El știe că totul se întâmplă cu voia și cu îngăduința lui Dumnezeu și că întotdeauna planul lui Dumnezeu este perfect pentru mântuirea lui, deci primește orice lovitură cu liniște, învăluit în pronia Mângâietorului, a Duhului Sfânt. Așa­dar, mame dragi, ființe care jertfiți jertfindu-vă, oferiți-le în dar puilor voștri Ortodoxia trăită profund în pacea familiei și în sânul patriei, iar de restul se va îngriji Cerul întreg (Matei 6, 25-34).

Îmi amintesc cu drag cum, de Crăciun, am mers cu clasa de co­pilași la unul dintre cele mai modeste azile din oraș. Ne-am dorit ca, împreună cu părintele, să le facem o bucurie sărmanilor noștri bunici de acolo și în același timp să-i sensibilizăm și pe copii în ceea ce privește bucuria de a dărui și responsabilitatea de a ține legătura cu bunii lor. Le-am colindat, le-am dus darurile noastre simple, dar ceea ce m-a cutremurat cel mai mult a fost că ochii lor urmăreau puii de om cu o bucurie copilărească. Nu știu cât de mult i-a impresionat colindul sau pungulița primită în dar, însă bucuria de a-i îmbrățișa pe copii, de a-i privi ca pe propriii lor nepoței, de a vorbi cu ei, de a le povesti cine au fost ei cândva și de a-i asigura, cu un orgoliu pueril, că nu sunt nici ei singuri pe lume, că au și ei fii și nepoți cu stare, dar care sunt plecați departe... și ruga lor „Să mai veniți, să mai veniți!”... smulgea lacrimi și din inimă de piatră. La plecare, o mămăiță a scos un șomoiog de bancnote din buzunarul capoțelului ei și mi l-a întins: „Ia-i, mamă, și pomenește-mă și pe mine... sunt Ioana și nu mai am pe nimeni pe lume”. I-am dat bănuții înapoi, i-am promis că o voi pomeni cu mare drag și i-am spus și eu ce m-a luminat Dumnezeu pentru a o mângâia.

Multe bunicuțe și mulți bunei sunt singuri, în nevoi și în dureri, iar la bătrânețe redevin copiii ne­putincioși pe care noi - fiii crescuți de ei cu jertfă și cu dragoste - avem datoria morală și creștinească să-i îngrijim. „O, ce frumoși ne sunt pă­rinții,/ părinții mei, părinții tăi!/ Așa frumoși sunt numai sfinții”, spu­nea atât de sensibil Grigore Vieru.

Dar de ziua aceasta minunată revin la tine, mamă, mărtu­risin­du-ți că niciodată, în durerea ta, ruga mea umilă către Cer nu a atins nici măcar o infimă parte din marea ta rugăciune pentru mine... genunchii mei nu s-au plecat aproape niciodată pentru tine, darămite să și sângereze, așa cum s-au smerit genunchii tăi bolnavi... iar căn­deluța abia pâlpâind a inimii mele nu a privegheat nestinsă, așa cum a luminat policandrul inimii tale, întreaga viață, pentru mine, măi­cuță dragă...

Și totuși, în marea ei milostivire, dulcea noastră Mamă, Preacurata Fecioară, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, ți-a dăruit acum, de ziua ta, măicuță, lumina ochilor care-ți scăpătase prin grele și mari suferințe și de pierderea căreia, cu siguranță, și eu eram vinovată, pentru mulțimea durerilor pe care ți le-am pricinuit atunci când mă rugai cu sufletul fierbinte să-L iubesc pe Dumnezeu, așa cum mă-n­vă­țaseși tu, mamă, și dragul meu tată și bunii mei, în co­pilărie... Îți mulțumesc, Maica Domnului meu, pentru că acum, de ziua mamei mele, a Ta, Măicuță Sfântă, și a tuturor mamelor, i-ai oferit mamei mele darul de a-și vedea florile din grădină și bucuria de a-și privi nepoțeii zburdând prin curtea casei și veselindu-se ca niște mielușei...

Cu smerenie și cu dragoste mă alătur și eu Sfântului Serafim de Sarov în ruga lui umilă către Maica noastră, a tuturor: „Atotmilostivă, Împărăteasa mea, Preasfântă Doam­­nă, Fecioară Preacurată, Născătoare de Dumnezeu, Marie, Maica lui Dumnezeu, singura și neîndoielnica mea nădejde, nu te scârbi de mine, nu mă depărta, nu mă părăsi! Apără-mă, mijlocește, auzi-mă, vezi-mă... Stăpână, ajută-mă, iartă-mă, iartă-mă, Preacurată!”

Măicuță Sfântă, te rugăm fierbinte să nu-ți întorci fața de la noi, poporul tău creștin-ortodox, ales să-ți fie ție grădină, și să ne ierți, Maică, fiii rătăcitori care încearcă să-ți smulgă numele de „Mamă”, ție, rug de jertfă, și celor ce ne-au dat viață din viața lor... Iartă-le, Măicuță, ne­știința, neputința, ne­credința, rătăcirea, igno­ranța, și dăruiește-le lor pacea inimii, înțe­lepciunea minții și „frica de Dumnezeu” care este „începutul înțelep­ciunii” (Pilde 9, 10). Ajută-ne, Măi­cuță Sfântă, să nu pierim pe cale și să avem puterea mucenicilor și martirilor de a ne transforma trupurile în rug aprins pentru numele tău, „Mamă”...

Gândul meu se îndreaptă acum și către mamele din Rai, către maicile care cu mult curaj au jertfit și s-au jertfit în vremuri mult mai tulburi, în această Biserică luptătoare, pășind cu seninătate Dincolo, în Biserica biruitoare, și lăsând fiilor lor zestrea credinței, a nădejdii și a dragostei. Țintirimul - marea Academie, așa cum o numeau Sfinții Părinți - ne așteaptă, dragi fii și nepoți, să aprindem și la căpătâiul mamelor și bunicilor noastre „câte-un pai de lumânare” (V. Militaru).

Acum, la început de primăvară calendaristică, să purtăm în suflete răbdarea pământului brodând cu delicatețe dantele multicolore, pacea văzduhului senin în așteptarea cântecului divin al păsărilor călătoare și o umilă rugă pentru unicele ființe în trupul cărora pot bate două sau mai multe inimi...

Marinela Modiga este profesoară la Școala Gimnazială „Miron Costin” din Galați.