Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Educaţie O probă reală de maturitate: bacalaureat la religie

O probă reală de maturitate: bacalaureat la religie

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Educaţie
Un articol de: Prof. Mihaela Ghițiu - 14 Iun, 2021

De ce religia? Una dintre întrebările frecvente ale elevilor de la profilul real (matematică-informatică sau ştiinţe) se referă la utilitatea studiului religiei în liceu. Desigur, întrebarea este a celor care sunt mai departe de Biserică fie prin formaţie, fie prin tradiţia de familie. Sunt invocate o mulţime de argumente, printre care presupusul conflict între știință și religie, faptul că religia nu se bazează pe demonstraţie şi experiment ca alte ştiinţe, că nu este materie de BAC, fiind considerată de către unii elevi o modalitate de a supune şi manipula oamenii mai puţin „învăţaţi”.

Ideea promovată de ideologia comunistă în trecut, conform căreia religia şi ştiinţa sunt antagonice, nu reflectă realitatea istorică. Cât despre manipulare, este suficient să vedem în ce mod mass-media de astăzi ne formatează tinerii. În fond, toate căutările științei sunt orientate către lume, cu legile, realitatea și tainele acesteia. Pentru orice cercetător sincer, motivaţia căutării, conştientizată sau nu, este în realitate legată de viață și limitele ei spațio-temporale, fie că vorbim de viața universului sau de cea a omului. Vedem că, astăzi, într-o lume secularizată, o mare parte din cercetare se concentrează pe prelungirea vieții. Cu toate acestea, eforturile susţinute de căutare a vieţii pe alte planete, ingineria genetică, aeronautica, medicina, inteligenţa artificială, nanotehnologiile şi toate celelalte zbateri ale omului de a găsi soluţii din ce în ce mai performante pentru a trăi mai mult şi mai bine nu rezolvă problema limitei.

Un răspuns tranșant privind orientarea corectă a științei îl găsim chiar în viaţa din închisorile comuniste. Trăind la marginea morţii ani în şir, mari personalități științifice și teologice, în discuțiile de nivel academic de la Aiud, Târgu Ocna și alte asemenea locuri, au produs o limpezire a rostului ori­cărei căutări oneste a Adevărului. Împingând limita dincolo de moarte, în veşnicie, în faţa lui Dumnezeu, au întrupat răspunsul autentic în sensul eshatologic al cunoașterii: Chipul slavei Tale celei negrăite sunt, deşi port rănile păcatelor; miluieşte zidirea Ta, Stăpâne, şi o curăţeşte cu îndurarea Ta şi moştenirea cea dorită dăruieşte-mi, făcându-mă pe mine iarăşi cetăţean al Raiului.

O abordare integrală a lumii

Știința se mişcă strict în interiorul revelaţiei naturale, omul şi cosmosul. Lipsită de perspectiva eshatologică, știinţa oferă răspunsuri incomplete și deseori generează dezastre, prin ignorarea limitelor morale ale descoperirilor ei. Pentru cineva care alege să nu creadă, perfecţiunea creaţiei va duce către ideea de „coincidenţe fericite”, „noroc”, infinitatea universurilor etc. Dacă prin voinţa sa liberă, omul alege să creadă că există un Ziditor al lumii, știința aduce idei, teorii, descoperiri care să adâncească nivelul de înţelegere al acesteia, după cuvântul părintelui Nicolae Steinhardt: Cibernetica este suprema dovadă raţional-ştiinţifică a creaţiei, noţiunea universală de programare nu mai îngăduie nici o îndoială cu privire la existenţa Creatorului… Ipoteza întâmplării apare din ce în ce mai copilăroasă, mai „primară”… Alta e teribila problemă: cine e Programatorul şi ce urmăreşte?

Ştiinţa se poate mişca doar în limite foarte restrânse cu privire la revelaţia supranaturală. A afirma că există Dumnezeu sau a recunoaşte că nu se poate spune că nu există nu rezolvă problema găsirii adevăratului Dumnezeu şi a modului de relaţionare cu El, pentru că aceasta este descoperirea lui Dumnezeu de la Sine către om, cu toate cele de trebuinţă pentru mântuire, iar nu o lucrare analitică a minţii omeneşti. De aceea, orice curriculum care vizează realizarea plenară a omului nu se poate lipsi de ora de religie. Departe de a fi o cenușăreasă a disciplinelor din trunchiul comun, religia are un rol formativ de excepție. Chiar în condițiile regimului ateu, Virgil Maxim, elev de şcoală secundară, deţinut la Târgșor, mărturisea copiilor deţinuţi lărgirea capacității de înțelegere pe care aceasta o poate aduce prin studiul Noului Testament: „Mintea, prin asociere şi corespondenţă sau chiar prin controverse, luminează în suflet înţelesul cuvântului dumnezeiesc, care nu numai că nu mai pare greu de reţinut, ci devine propriu sufletului, acoperă şi dă un sens şi înţeles şi altor cunoştinţe…”

Modelul hristologic şi eclesiologic

Pentru a ajuta elevii să înțeleagă mai bine raportul dintre ora de religie și orele de științe, se pot folosi două modele fundamentale. La clasele a XI-a se studiază mai îndeaproape problema hristologică. Elevii pot deduce rolul orei de religie în şcoli, gândind la Domnul nostru Iisus Hristos: așa cum firile dumnezeiască şi omenească sunt unite în Persoana Sa, tot astfel religia și științele trebuie unite într-un efort integral de cunoaștere. Mai mult, importanța religiei în raport cu științele este asemenea măreției firii divine în raport cu cea omenească. Mai departe, ei pot descoperi, după modelul Unirii Ipostatice şi al consecinţelor acesteia, ideea că religia şi științele trebuie să fie neîmpărţite (prin cercetare absolut independentă, fără comunicare între domenii), nedespărţite (cum au fost prin antagonizare), neamestecate (cum avem exemplul scientologiei) şi neschimbate (ca metodologie şi subiect al cercetării). De asemenea, se înţelege că religia şi științele îşi pot comunica cele mai valoroase metode, teorii, descoperiri, că religia poate aduce științele la cele mai înalte valenţe ale lor (şi niciodată invers), că se cuvine ca oamenii să se folosească de toate şi nu numai de una din ele, toate fiind valoroase, şi că dialogul între ele este benefic.

Modelul eclesiologic poate fi folosit în gimnaziu, unde este cunoscută Pilda viței și a mlădițelor. Elevii pot descoperi prin analogie că știinţele despărţite de Hristos sunt mlădiţe bune de aruncat în foc, ca unele ce se rup de izvorul harului şi elimină din lume miracolul, reducând dimensiunile acestei lumi. Mai mult, ca poziție între materiile trunchiului comun, ora de religie este de maximă impor­tanță, deoarece, așa cum Hristos este capul Bisericii, religia trebuie să fie capul tuturor strădaniilor de cunoaştere științifică ale omului, bune foarte, necesare, fiecare cu slujirea lor, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Ci precum într-un singur trup avem multe mădulare şi mădularele nu au toate aceeaşi lucrare, aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora; dar avem felurite daruri, după harul ce ni s-a dat” (Romani 12, 4-6).

S-ar cuveni ca religia să fie materie de BAC

Revenind la finalitatea edu­ca­ției, este importantă armonizarea acesteia cu scopul existenței. Persoana umană este o dimensiune esențială a realității, după cum arată părintele Dumitru Stăniloae: „Este drept că lumea a fost creată înainte de om. Dar abia prin om şi-a primit realitatea deplină şi-şi împlineşte destinaţia ei, de a fi adunată în om şi umanizată”. Ireductibilă la spațio-temporalitate, persoana umană se constituie în a cincea dimensiune a acestei lumi. În lipsa vieții religioase, asistăm la transformarea omului în individ, care, oricât de multe cunoș­tințe științifice ar avea, alterează lumea prin trecerea pe un nivel di­men­sional inferior, în timp ce efortul omului de a deveni persoană după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu transfigurează lumea şi o îndreaptă spre scopul ei.

Confirmând sensul eshatologic pe care trebuie să îl aibă orice demers educațional, cele două modele prezentate arată că ora de religie este liantul care așază celelalte elemente ale trunchiului comun în constelația potrivită pentru finalitatea dorită: împlinirea persoanei umane. Ca atare, se cuvine ca religia să își capete locul potrivit, așa cum a fost și în perioada interbelică, în frunte printre materiile studiate în școală și având în vedere rostul bacalaureatului, ca probă de maturitate, printre materiile la care se susține acest examen.

Citeşte mai multe despre:   ora de religie