Când am spus dintâi, public, că așa văd ora de religie, ca un exercițiu de Înviere, era în contextul atacului la ora de religie. Unii au crezut că e vorba de o metaforă. Nu erau departe, dar ținea de o metaforă de reprezentare socială a ceea ce spuneam și spun. Se reproșa atunci că le vorbim copiilor despre moarte. Prea mult. Că prea am luat moartea drept subiect de educație.
Acum, când în contextul COVID-19 ni se așază la îndemână mii de date despre moarte, când moartea este etalată în cele mai groaznice aspecte ale sale, când copiii gustă din amăreala carantinei obligatorii, poate au înțeles și educatorii de circumstanță că numai o educație completă în ceea ce privește viața ne ajută să rămânem în viață. Că pruncii au nevoie de etalarea întregului subiect numit viață, care nu poate fi zdrobit după interese de modă educațională.
Sigur, acum este și momentul refondării modului nostru de a dovedi nevoia orei de religie în educația socială și prin pregătirea pentru înfruntarea unor astfel de momente tensionate ale comunității. Când copiii nu văd doar la televizor că se moare, ci pot deveni ei înșiși parte din planul înclinat al plecării celor dragi. Dinaintea valului de înspăimântare la care contribuie din plin media și informația publică dirijată spre pandemia înspăimântării ca obligație de serviciu, cum poate rezista cultura vieții în inima unui copil? Cum ținem viața în inima copiilor? Unii cred că sunt suficiente niște hotărâri UNICEF ori o serie de jocuri non-formale. Poate pentru unii. Dar pentru ceilalți? Cei care nu au tablete și nici laptopuri, telefoane smart ori alte device-uri, care nu pot face tele-școală, ei ce fac? Ne prefacem că suntem emancipați și uităm de ei?
Soluția dinspre pedagogia creștină e Hristos. Creșterea pentru Înviere se face prin fiecare bucățică de puzzle în care investim creativitate, răbdare și argumentare comunicațională. Momentul lecțiilor cu simplu conținut moralist pare depășit. El mai răzbate ici-colo în colecția de colițe de mediocritate de pe Facebook. În răutățile inutile prin care creștinii sadea - după propria lor apreciere - au contraatacat pe democrații sadea - după propria lor definire.
Cred că e momentul să redefinim conținuturile de abecedar duhovnicesc în ceea ce privește propovăduirea Bisericii. Prin ora de religie, prin cateheze parohiale ori propovăduirea propriu-zisă (în toate aspectele sale, inclusiv tv sau on-line). Poate fi dificil, dar nu imposibil, dacă vom menține aceeași cordialitate cu pedagogia non-formală, dar neuitând nici o clipă paradigmele pedagogiei sociale prin care Biserica a impus liniile de referință ale unei morale a creșterii de caractere. Care astăzi se vădește că este salvatoare.
Educația pentru a educa începe cu dezvoltarea unei alte unități de măsură în valorizarea relației dascăl-elev. Cred că acum am văzut că fără elevi nu există școală, nu existăm ca profesori. Copiii pe care-i creștem în școală, liceenii pentru care ne zbatem - știu că nu e termenul cel mai fericit, dar cred că acoperă realitatea - ori adulții pe care încercăm să-i acordăm în duh cu gândirea Bisericii provin din lumea aceasta care, până mai ieri, își nega moartea. O ascundea ca și cum nemurirea vine din tehnicizarea vieții. Din robotizarea omului. Trăiau ca într-o reclamă sub presiunea unei campanii publicitare: consumă și fugi!
Din nefericire, vremurile din urmă ne obligă să regândim modul nostru de a comunica Evanghelia. Unde am greșit de avem atât de multă spaimă la generația care ar fi trebuit să inspire încredere? Inclusiv între noi, profesori de religie și preoți. Aclamarea cu orice preț a unui moralism incisiv, fără a construi contraforții morali ai înfruntării morții, ne poate costa nu doar în timp, ci și acum, în plan imediat, pierderea unor generații de oameni care să creadă. Nu doar în Dumnezeu ori Biserică. Ci și în propria cultură necesară înfruntării morții.
Relocarea de teme în direcția pedagogiei sociale devine obligatorie. Un soi de priză nouă, montată în planul imediat, din care copiii să învețe să trăiască cu Hristos înfruntarea cu propriile vieți. E greu? Fără îndoială. Avem de repornit energiile micuților și mai marilor noștri colegi de clasă - elevii și studenții asta ne sunt - în vederea înțelegerii lumii din care Dumnezeu nu S-a retras. Ci continuă să le poarte de grijă. În ciuda aparențelor decupate din realitate prin care le hrănim, ca societate și școală, visurile de viitor.
Nevoia dezvoltării unei culturi educaționale creștine atente la nuanțe culturale și la valoarea educatorilor devine obligatorie. În primul rând trebuie evitat excesul de criticism și judecare a aproapelui. Și încă un gând. La întoarcerea în bănci, cea mai strălucitoare față care să-i întâmpine pe copii trebuie să fie a „profului” ori „profei” de religie. Chipul nostru trebuie să vindece chipul hidos al lumii înfricoșate prin care trec copiii în drum spre școală.
Din orice punct al lumii ar veni, fiți încurajatorii revenirii lor la viață! Faceți din ora de religie parte integrantă a restaurării vieții lor prin lecția Învierii!
