Ora de religie, răsplata destoiniciei

Ora de religie își are locul ei bine înrădăcinat în școala românească. Importanța ei este garantată de rolul său în formarea tânărului, care este încredințat de părinți pentru a dobândi o educație pentru viață. Profesorul Nae Ionescu considera că omul se naște fără instrucțiuni de folosire a vieții, el trebuie să învețe și să fie învățat cum să-și chibzuiască acest dar, cel al vieții.

Cultura reprezintă abecedarul oricărui om, este un bun comun al umanității, dobândit de-a lungul anilor. După cum îi spune și numele, cultura trebuie să ne crească. Precum o sămânță este pusă în pământ, aidoma și cultura îl odrăslește pe om ca persoană pentru a se bucura de darul vieții și de ceilalți, precum și de lumea înconjurătoare. Cultura universală ne poate indica pașii spre devenire.

Cel dintâi grădinar este Dumnezeu. El sădește Edenul și tot El sădește sămânța Sa în noi, care este chipul Lui. Această sămânță trebuie îngrijită ca să aducă rodul asemănării cu Dumnezeu, până ce „Hristos va lua chip în noi” (Galateni 4, 19). Orice cultură este bună atât timp cât îl crește pe om spre acest scop, care este asemănarea cu Dumnezeu. Atâta vreme cât o cultură, oricât ar fi ea de înaltă, nu dezvoltă capacitățile chipului, nu îl face pe om să înflorească în primăvara vieții și să-și dea rodul la vremea sa. Crești­nismul a pus întotdeauna accentul pe rolul bun al culturii în viața omului. Sfinți precum Vasile cel Mare și Grigorie Teologul au scris, îndemnându-i pe tineri să-și însușească mărgăritare din comoara comună a umanității.

Un exercițiu al inimii

Fericirea, în lumea de zi cu zi, pare pentru mulți o utopie, însă Hristos ne învață în Pilda talanților că bucuria e un dar, El le spune celor care bine au lucrat: „Intră întru bucuria Domnului tău” (Matei 25, 21). Cu toții avem nevoie de a ne lărgi orizontul pentru a purta înălțimea acestui dar. Este nevoie de un meșteșug al bucuriei, așa cum frumos afirma maica Siluana Vlad. Dragostea, pacea, răbdarea nu sunt lucruri care dau buzna peste noi, ci reprezintă un exercițiu al inimii. Școala ar trebui să ne învețe acest meșteșug, această artă de a trăi frumos. Ora de religie are această menire de a-l învăța pe om cum să-și mânuiască, cu cât mai mare dibăcie, darul său. Profesorul de religie este acel „cărturar cu învățătură despre Împărăția cerurilor... care scoate din vistieria sa noi și vechi” (Matei 13, 52); vechi pentru faptul că poate da un sens celor de dinainte de Hristos, iar noi pentru că Îl vestește pe Domnul Hristos, Cel care dăruiește bucuria.

Tânărul are nevoie și dorește să-și cunoască lăuntrul, să știe care-i sunt potențele. Înțelep­c­iunea grecească impunea, desigur ori(și)cui imperativul „cunoaște-te pe tine însuți...”, însă puțini mai știu că inscripția de la Delphi se continua lin „...la lumina mea”. Omul are nevoie de această „Lumină lină” pentru a-și explora desișurile interioare. Ora de religie aprinde în sufletul copilului feștila care-l călăuzește pe drumul căutării. Setea lui profundă este pururea de a ști, de a afla cauza ultimă a lucrurilor. Profesorul de religie poate nu va putea totdeauna să-i dea răspunsul (ultim) la întrebări, însă el îi poate revela sensul căutării, și anume că marele câștig e drumul, călătoria, căutarea însăși care îi arată că omul nu poate trăi fără un chip. Omul se descoperă ca icoană în lumina cea adevărată, adică în Hristos. Astfel, tânărul află că e chip, că e icoană, și va începe să se raporteze la ceilalți ca la icoane. Sensul aflării de către tânăr a faptului că este chip nu se epuizează în perspectiva subiectivă de a vedea lumea ca dar și pe semeni ca pe icoane tainice.

Tânărul mai constată și că are nevoie să fie după chipul cuiva, are nevoie de un model pe care să-l urmeze și care să-l inspire. Modelul știm că este Hristos, dar Hristos nu poate ajunge la inima unui tânăr doar prin învățături, citate patristice ori versete scripturistice. Orice mește­șug se dobândește prin contactul viu și direct cu o persoană care și l-a însușit, care trăiește și poartă cu sine adevărul în care crede. „Împărăția lui Dumnezeu nu stă în cuvânt, ci în putere” (I Corinteni 4, 20), iar puterea trebuie să fie a unei persoane reale și concrete. Acest lucru este anticipat și de filosoful Constantin Noica, care spune că nu trebuie dat altora conținuturi, sfaturi sau învățături, ci stări de spirit. Adevărata condiție a transmiterii unor bunuri culturale și spirituale e contactul viu și prelungit cu omul - incomparabil mai mult decât contactul cu o carte. E de trebuință să vezi, să simți omul.

Profesorul are această chemare de a intra în relație vie și nemijlocită cu elevii și de a le împărtăși experiențele proprii. El este, adesea, cel care îl face pe tânăr să devoaleze sensul vieții. Trebuie să ții mereu treaz ceea ce este măreț în om și să-l convertești la propria sa grandoare, căci hrana esențială nu-i vine din lucruri, ci din ceea ce leagă lucrurile între ele. Neîmplinirea, suferința cea mai grea de suportat este atunci când omul nu mai află sens în nimic. Tânărul devine însă mai bogat  atunci când fiecare certitudine, aflată la lumina lină a învăță­turii creștine, îl cucerește spre viață. Și prin aceasta va spori în nebănuite înțelesuri alături de profesorul său.

Măsura vieții este măsura dăruirii

Pe când eram elev la liceu, am avut prilejul de a întâlni un astfel de om în persoana dirigintelui meu, care a sădit din belșugul său duhovnicesc în fiecare dintre noi. Despre dumnealui aș vrea să dau o scurtă mărturie: „Țin minte că eram în clasa a XI-a, iar domnul profesor ne expunea învățătura despre Hristos, glasul său ne mângâia și ne bucura sufletele. În ochii senini i se citeau tulburătoare adâncimi, care-l purtau și prin care ne purta și nouă inimile. Vorba era înaltă, trăirea pe potrivă, iar noi ochi și urechi la fiecare freamăt al vocii lui. La sfârșitul prezentării, cu vocea blândă, ne întreba dacă avem vreo nedumerire. Tupilat în măreție, ridic mâna și din acele nebănuite profunzimi, rostesc țintuit către dânsul: adânci cu totul sunt aceste taine prin care ne purtați, dar nu se cade să le rostiți cu o mână în buzunar... Cu siguranță puteam să par obraznic, însă domnul profesor mi-a tâlcuit frământarea, căci cu surâsu-i obișnuit pe buze, scoate celebra mână din buzunar, o ridică la nivelul umărului și, lucru uluitor, o strânge cu fermitate spunând: Putere, bre!... în căușul mâinii se afla icoana firavă a Sfântului Vasile cel Mare... Această întâmplare m-a zguduit până în gârliciul inimii.

Omul, în general, sătul de sfaturile cum să-și ducă viața, va asculta doar ceea ce i se adresează direct și nemijlocit, ceea ce îl înalță și ceea ce rezolvă contradicțiile sale lăuntrice. În cadrul orei de religie se înfățișează toate acestea, deoarece cine poate vorbi mai bine despre om decât Cel care l-a zămislit? Schimbarea orei de religie cu una referitoare la istoria religiilor nu s-ar mai potrivi cu contradicțiile specifice fiecărui om, pentru că fiecare aduce cu sine lada de zestre a neamului său.

Nevoia fiecăruia de a se simți unic este împlinită în ora de religie creștină, care îi arată tânărului că Hristos vine la fiecare dintre noi și că rana noastră Îl doare și pe El. Mântuitorul Hristos este Adevărul care ne împlinește, El este Calea pe care călătorim spre noi înșine și El este capătul de cale, adică Viața care ne așteaptă și ni se dăruiește. El ne înalță la măsura dialogului cu Sine și ne arată că măsura vieții este măsura dăruirii. Nimeni nu poate strânge în inimă provizii și să se hrănească cu ele, proviziile inimii există doar în comuniune cu ceilalți.