Rupându-se de exemplaritatea învăţăturilor creştine, lumea europeană încetează să mai fie un „ideal practicabil”. Europa acordului de la Lisabona este mult prea abstractă pentru un european. Ce mai este o Europă în care ţi se spune pe faţă că este irelevant să te mărturiseşti creştin, în care ţi se sugerează că arta sacră a icoanelor şi modelul exemplar al sfinţilor trebuie ţinute departe de şcoli ca şi cum ar fi dăunătoare educaţiei noilor generaţii? Europa adevărată, Europa Sinodului de la Niceea, pe care a repudiat-o barbaria revoluţiei franceze şi a voit-o suprimată deflagraţia bolşevismului, a fost întâi de toate o „tehnică de gândire”, împărtăşită la proporţiile continentului, care garanta acea extraordinară performanţă: a gândi întregul în fiecare lucru. O asemenea tehnică de gândire a fost tâlcuită în chip minunat mai întâi în focul lămuririi celor şapte Sfinte Sinoade ale mileniului patristic spre a fi revigorată, în mileniul al doilea, de sfinţii pustiului egiptean şi de învăţătorii şi mărturisitorii martiri şi mucenici creştini ai sud-estului european, care au sporit patrimoniul pedagogiei creştine cu fapte nepieritoare şi cu învăţături perene precum acelea ale Sfântului Grigorie Palama.
Europa pedagogiei creştine a gândirii şi sensibilităţii europene este îndatorată, în trei momente cruciale, sud‑estului european. Mai întâi, prin Sinodul de la Niceea şi deci prin triumful asupra lui Arie şi a arienilor. În al doilea rând, prin Bizanţul hrisostomic, adică prin cel ce poate trece numele său asupra întregului Bizanţ spiritual, Sfântul Ioan Gură de Aur, şi prin Părinţii Capadocieni în frunte cu Sfântul Vasile cel Mare. Bizanţul hrisostomic este Bizanţul spiritual, opus Bizanţului fastuos, emfatic şi eristic al lui Teofil al Alexandriei, episcopul care a adus prigoana asupra Sfântului Ioan Gură de Aur şi a prefigurat cezaro‑papismul răsăritean, cu toată cohorta lui de primejdii şi nenorociri care vin asupra popoarelor credincioase odată cu tentaţia zidirii metropolei pe fundaţia asimetrică a puterii lumeşti. În fine, Europa pedagogiei creştine a spiritului, a gândirii şi sesibilităţii (Europa îndreptarului educaţional creştin) este îndatorată sud‑estului prin Sfântul Grigorie Palama, de care se leagă triumful definitiv al „tehnicii europene de gândire”.
Mai toate momentele de glorie ale spiritului european se leagă de contribuţia sfinţilor, începând cu sfinţii catacombelor, martiri mărturisitori din primele secole ale creştinismului, continuând cu sfinţii pustiei egiptene şi cu inestimabila contribuţie restauratoare a părinţilor creştini, militanţi şi ziditori ai noii spiritualităţi creştine din plămada căreia s‑a născut Europa. Aceştia compun cea dintâi generaţie de europeni totali, europenii marelui triumf, fără de care Europa călătoare s‑ar fi rătăcit încă din primul mileniu. Prin ei a triumfat „învăţătura cea nouă şi cu putere” care este osia şi osatura Noii Europe. (După cum triumful Greciei după războaiele troiene se leagă nu de bărbaţii care desfăşurau războaie la marginile oecumenei greceşti, ci s‑a datorat pedagogiei exemplare a unei femei, Penelopa, care repurta victorie spirituală după victorie spirituală asupra „spiritului primar agresiv”, asupra identităţii închise, trufaşe a masculinităţii parohiale, hedoniste, bezmetice, nesimţite, ca a tuturor burghezilor, „mici de zile, mari de patimi”, din toate timpurile şi din tot locul, inclusiv din timpul şi locul acestei Europe postmoderne, ruptă masiv de ciclul învăţătoresc creştin). E timpul să ne întrebăm ce mai este european în Noua Europă şi pentru aceasta e nevoie să întreprindem un act de reflexie asupra europenităţii profunde, ceea ce‑ar fi tot una cu o introducere în noologia europeană, adică ar fi să îndrăznim a ne întreba cum e cu putinţă să fii european ca să mai fie deplină Europa.
Care ar fi cel dintâi enunţ al pedagogiei şi antropologiei creştine? Printr‑un atare enunţ suntem îndrumaţi să memorăm că omul este „fiinţă împrumutată”, cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel şi toată tradiţia patristică. Altminteri spus, puiul de om vine pe lume ca fiinţă dăruită, ca purtător de tainice latenţe, de daruri, de chemări, de vocaţii, pe care le poate împlini (actualiza), după cum le poate rata, ori poate chiar să refuze ori să amâne actualizarea lor. Fericiţi sunt, ne spune cunoscuta pericopă evanghelică, cei care, primind doi talanţi ori cinci talanţi etc., îi înmulţesc, şi vai celui care primind chiar şi numai unul îl îngroapă şi pe acela. Se va lua de la el şi se va da celui ce are fiindcă acela s‑a învrednicit să‑nmulţească darul. În toate sunt atestate virtualităţi, latenţe, deci daruri şi chemări. „Cu orice lucru universul se opinteşte“, „în orice om o lume îşi face încercarea”, spune Eminescu, gândind în cel mai lămurit spirit patristic. Cu toate cele ce sunt, cu fiecare în parte şi cu toate deodată, se redeschide problema relaţiei dintre întregitatea fiinţei şi lucrarea lui Dumnezeu. Referindu‑se la relaţia dintre fiinţă şi lucrare sau „energie”1 (energeia), Părintele Stăniloae ne îndrumă să cercetăm chestiunea acolo unde s‑a pus în chip radical, în cadrul uneia dintre cele mai răsunătoare polemici iscate vreodată între un exponent al Apusului şi altul al Răsăritului. Aceştia au fost Sfântul Grigorie Palama şi Varlaam, iar tema dialogului vizează însăşi „tehnica de gândire” a întregului şi asupra întregului la apuseni şi la răsăriteni, tehnică evidentă în maniera de înţelegere a relaţiei dintre fiinţa lui Dumnezeu şi lucrările (energeia) Sale. Tehnica de gândire se referă la metoda prin care intelectul e îndrumat, în cuprinsul unei culturi, al unei spiritualităţi, să rezolve chestiuni cheie ale actului de cunoaştere, între care cea mai dificilă este aceea a armonizării opuşilor, a aducerii lor la coincidenţă. Cum e cu putinţă să cuprinzi opuşii, antinomiile, într‑una şi aceeaşi unitate de gândire: o categorie, o idee, o metaforă etc.? Cum e cu putinţă ca legea supranaturală, de pildă, să funcţioneze în acelaşi timp şi ca lege activă în cele naturale? A cuprinde o atare polaritate într‑un act unitar de gândire, într‑o unitate de gândire, este o operaţie extrem de complicată şi ea nu poate fi rezolvată de intelect pur şi simplu, fără îndrumarea pe care acesta o primeşte din partea unei anume spiritualităţi, în care sunt depozitate învăţături spirituale nepreţuite. Asumându‑şi problema la un alt prag de epocă, L. Blaga face distincţie între îintelectul en‑static” şi îintelectul ec‑static” ca două moduri (strategii intelectuale) pe care mintea le poate folosi pentru a cuprinde antinomiile într‑una şi aceeaşi unitate de gândire. În vreme ce intelectul en‑static eşuează în faţa acestei operaţii, intelectul ec‑static reuşeşte, inventând într‑un atare scop: antinomiile transfigurate, paradoxiile dogmatice etc. Acestea sunt modalităţi sau strategii prin care gândim unitar întregul şi asupra întregului în care sălăşluiesc opoziţii ireductibile, tensiuni precum este şi aceea dintre totalitate şi plenitudine. Ceea ce deosebeşte cele două strategii intelectuale este tocmai recursul predilect la anumite tehnici de gândire. Una dintre tehnicile de captare a întregului în şi prin actele mentale este ceea ce Mircea Eliade şi C.G. Jung au evocat sub acest titlu: misterium conjuctionis. Altfel spus, numai conjuncţia opuşilor are puterea de a capta întregul. Însă aceasta a fost trecută definitiv în sistemul european de gândire şi de simţire prin triumful niceenilor asupra arienilor odată cu Sinodul de la Niceea din anul 325 d. H. „Eonul dogmatic“, cum l‑a denumit L. Blaga, ilustrat de primul mileniu creştin, este, din acest punct de vedere, cel în care europeanul a devenit pe deplin european, adică creştin, şi cele şapte Sinoade ecumenice au desăvârşit sistemul gândirii, sensibilităţii şi pedagogiei creştine, adică au compus marele ciclu învăţătoresc al Europei creştine, şi dacă sistemul educaţional european se lipseşte de acest ciclu, îşi pierde europenitatea.
Chestiunea tehnicii de gândire utilizată pentru cuprinderea întregului şi a polarităţilor în unităţi de gândire este, deci, una axială pentru orice cultură şi pentru orice exerciţiu de cunoaştere adevărată. O atare chestiune este perenă, deci mereu actuală, şi în zilele noastre ea denotă o anume urgenţă, căci astăzi suntem îndrumaţi, în chip viclean, a fi „următori”, atât răsăritenii cât şi apusenii, nu ai lui Hristos, ci „gânditorilor” rupţi de Hristos, care voiesc să fie gânditori în contul a toată Europa, pentru toate popoarele europene, în ciuda faptului că acestea sunt totuşi de o largă şi nereductibilă diversitate şi, în orice caz, aceste popoare utilizează tehnici trinomiale de gândire asupra întregului. Ca şi ieri, pe vremea comunismului, şi azi, pe vremea tentativei metropolei seculariste de a face o unitate din Europa în termenii fundamentalismului secularist, consilierii unei atari direcţii deviaţioniste de la spiritul Europei profunde voiesc o Europă fracturată de spiritualitatea creştină. Un sistem european de gândire este cu putinţă doar de la pragul la care l‑a ridicat spiritul niceean, adică deznodământul Sinodului de la Niceea şi deci triumful asupra lui Arie, înfruntare care a nutrit întrucâtva şi polemica dintre Sf. Grigorie Palama şi Varlaam. Consilierii marii metropole nu se vor înţelege cu oamenii Răsăritului atâta vreme cât vor impune celor din urmă o tehnică de gândire străină sistemului niceean de a simţi şi a gândi. Cele două părţi, niceenii şi neoarienii, au gândit în chipuri diferite: relaţia dintre fiinţa lui Dumnezeu şi lucrările (energiile) lui Dumnezeu, dintre unitate şi diversitate, dintre însuşire şi slujire, dintre individ şi persoană, dintre colectivitate şi individualitate, dintre grupul trăitor în comuniune şi grupul ca simplă sumă de persoane, ca „adunare”, dintre populaţie şi popor, dintre Dumnezeu şi lume, dintre legea supranaturală şi legea naturală,dintre colectivitate (suma indivizilor care pun buletinul în urna de vot, spre exemplu) şi comunitate (suma de familii, spre pildă), aşa cum este ea după ce toţi se întorc acasă de la serviciu, deci trec din spaţiul instituţiilor în spaţiul comunităţilor, în familii etc. Toate revin, iată, la ideea relaţiei dintre fiinţa lui Dumnezeu şi energiile sau lucrările Sale, ca la punctul lor arhimedic, aşa cum a fost gândită aceasta în cadrul marelui dialog dintre Sf. Grigorie Palama şi Varlaam. În vederile palamite, cu fiecare lucrare se recompune întregul, fiinţa lui Dumnezeu este în lucrarea Sa. Opera palamită depozitează, iată, şi un corpus de învăţături decisive pentru triumful pedagogiei creştine. Chestiunea a fost examinată în toate articulaţiile ei de către părintele Stăniloae şi tocmai de la lămuririle lui ar trebui pornit în chestiunea pedagogiei creştine a spiritului european. Nu susţinem că europenii n‑ar avea un substrat spiritual comun, căci cei 700 de ani ai primului mileniu european subîntind o epocă spirituală comună pentru toţi europenii creştini numită epocă şi spiritualitate patristică sau, în termeni formali, evul mediu. Însă Europa n‑a rămas la unitatea ei dintâi, adică la unitatea mileniului patristic, fiindcă presiunea vremurilor, a experienţelor colective, a imperiilor de imitaţie (născute, cum ne arată N. Iorga, prin simpla imitaţie a formulei Imperiului Roman, adică prin substituţie) a împins‑o la o trifurcaţie geografică, dintre catolicii apuseni şi răsăritenii ortodocşi iar mai apoi dintre nordici şi mediteraneeni, prin efectele Reformei, ceea ce face din Europa unui posibil trio confinium, o Europă triontică, a unei confluenţe în trei alcătuiri: mediteraneeană, răsăriteană, nordică. Marea problemă rămâne aceasta: cum putem face din cele trei succesiuni simple, succesiuni coexistente, şi deci din cele trei Europe succesive şi diferite trei Europe coexistente, adică o europenitate unitară în triplă alcătuire?! Dacă ar fi să regăsim Europa unită în cuget şi în simţiri ar trebui să plecăm de la spiritualitatea şi epoca patristică. Europa patristică are în cuprinsul ei şi diversitate, şi unitate, binom aşa de strălucit reflectat în Sinoadele ecumenice. Mileniul Europei patristice a fost supus încercărilor cu prima bifurcaţie a Europei, când în miezul Europei s‑a instaurat nu o comuniune, ci o relaţie nucleară de excluziune, cu excomunicări şi anateme de o parte şi de alta. Au urmat apoi, cum tocmai s‑a precizat, o a doua mare diviziune lăuntrică a Europei, datorată Reformei şi deci popoarelor nordice, apoi a treia, datorată mişcărilor neoprotestante, aşa de puternice în America. În toate acestea a triumfat totuşi unitatea creştină datorată tocmai mărturisirii comune a lui Hristos, adică societăţii comunaliste creştine, întemeiată pe acelaşi Sfânt Legământ cu toate înfăţişările şi înspicările lui confesionale. Confluenţa comunalismului creştin este premisa pedagogiei creştine a omului european. În toate acestea este pusă aceeaşi temelie: Dumnezeul iubirii, ca să triumfe adevărul, pacea, unitatea, coincidenţa opuşilor şi cultura învierii asupra domniei morţii.
Cel ce studiază marele dialog dintre apuseanul Varlaam şi răsăriteanul Palama va putea să constate cât de mari sunt diferenţele. Pr. Stăniloae, acest mare teolog al veacului al XX‑lea, a cercetat chestiunea pe toată cuprinderea şi adâncimea ei. Iată ce spune pr. Stăniloae: „Când Palama afirmă că lucrările lui Dumnezeu sunt nedespărţite de fiinţa lui, nu afirmă el, oare, că în fiecare lucrare e activ Dumnezeu întreg sau e prezentă toată fiinţa Lui, dar de fiecare dată altfel şi altfel (s.n.)? Şi apoi nu e un fapt evident că în fiecare act al unei persoane e persoana întreagă, dar în alt şi alt mod de lucrare? Astfel, pe de o parte, fiinţa e întreagă în fiecare lucrare, dar, pe de alta, ea rămâne ca un izvor infinit, care se poate manifesta întotdeauna întreagă în alte şi alte moduri sau lucrări. Pe de o parte fiinţa e întreagă în fiecare lucrare, pe de alta, nu se epuizează în acea lucrare, rămânând ca un izvor capabil de alte şi alte moduri de a se manifesta în alte şi alte lucrări (italicele ne aparţin, n.n. I.B.)”2.
Note:
1 ‑Pr. Dumitru Stăniloae, Viaţa şi scrierile Sf. Grigorie Palama în Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol. 7, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, editat de Pr. V. Răducă, p. 206
2 -Ibidem, p. 206.
