Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Educaţie Roadele și rezultatele la sfârșit de an școlar

Roadele și rezultatele la sfârșit de an școlar

Galerie foto (10) Galerie foto (10) Educaţie
Un articol de: Prof. Dr. Cristina Benga - 02 Iul, 2016

S-a sfârșit încă un an școlar. A fost o mare provocare pentru școala românească să răspundă clar la această misiune presărată cu întrebări, indiferență sau ignoranță. A deține un rol foarte important într-un timp foarte scurt, de doar nouă luni pe an, înseamnă a avea scopuri clare și metode - verificate sau nu - pentru atingerea lor. Educația nu presupune un joc fără finalitate, ci poate marca vieți, poate schimba destine. Învățătura școlară se articulează între bine și rău, frumos și urât, adevăr și minciună, seriozitate și superficialitate, temporar și efemer.

Ca dascăl, ar trebui să conștientizezi că ești chemat să ignori nebunia timpului, a societății care cere cu disperare ființe consumiste, dependente, fără inițiative și capacități de a refuza. Prezența elevilor în sălile de clasă trebuie să solicite întreaga capacitate a profesorului de a se adapta vremurilor, dar în același timp de a discerne ce poate fi sau nu de folos pentru devenirea lui.

Viața este o artă, iar prin dinamica sa îi permite profesorului să fie creator, pentru că lucrează cu sufletul care vibrează, care este liber de convenții, care aparține lui Dumnezeu. La ore se lucrează cu ochii minții și ai inimii, iar elevii învață că nu trebuie să se considere victime ale vieții. Blândețea profesorului unită cu fermitatea sunt menite să‑l determine pe copil să dea roade,șinu săproducă rezultate, concept tipic al lumii industriale și consumiste. Obiectivele școlii sunt centrate de multe ori pe realizări statistice împlinite cu ajutorul unor elevi lipsiți de vlaga vieții, robotizați, care învață în timp că a fi bun înseamnă a satisface dorințele altora și mai puțin pe ale tale. Puțini sunt aceia care refuză un părinte orgolios sau ambițios sau un dascăl avid de celebritate. O viață sacrificată de multe ori fără rost. Sentimentul de marionetă se instalează greu în sufletul elevului, care chiar începe să creadă că este bun, valoros, unic. Se trezește în el un apetit de tip bulimic, începe să consume materie care îl face mare, dar care îl va îndepărta de sine însuși și de cei din jur. Se va însingura, va avea o lume a lui ce devine din ce în ce mai prețioasă și inaccesibilă. Aceste rezultate îl vor trezi însă, la un moment dat, la realitate. Se va simți bătrân înainte de vreme, dezamăgit că efortul său de ani nu mai contează pentru nimeni, nici pentru profesorul care odinioară îi spunea că este genial și care între timp l‑a uitat pentru că nu‑l mai reprezintă, pentru că nu mai poate să se hrănească cu efortul său, și nici pentru societate, care‑l consideră depășit pentru că, din cauza vârstei, nu mai poate ține pasul cu varietatea de produse apetisante. Și atunci te întrebi ce face școala: produce subiecți care dau rezultate? De ce? Este ea o mică industrie de tembelizare? Nu ar trebui oare să se concentreze pe a zămisli ființe noi, ­concept ce vizează formarea din interior a persoanei? Nu ar trebui să nu mai fie obsedată de rezultate, ci de roade,care să scoată în evidență persoane care s‑au maturizat, care au avut contact cu o realitate care nu i‑a scos din firescul lucrurilor, care i‑a determinat să fie pline de creativitate într‑un proces plin de libertate? Ce poate face profesorul pentru ca elevul său să nu devină o ­marionetă sau chiar o victimă a acestei lumi secularizate și ­consumiste?

Dacă un dascăl vrea ca elevul său să dea roade, atunci nu va accepta ceva predeterminat, silindu‑l pe acesta din urmă să se potrivească tiparului deja existent. Ci îl va accepta pe cel diferit, va răspunde întrebărilor, va accepta provocarea de a încuraja asumarea riscurilor la care doresc să se supună elevii. Răzvrătirile celor mai mici ca el nu‑l vor speria, ci dimpotrivă, îl vor determina să aibă mintea ascuțită, o inteligență vie, o atitudine deschisă, jovială, flexibilă, care să invite la asumare și responsabilitate, nu la supunere sau renunțare.

Școala trebuie să înțeleagă că, dacă se concentrează pe obținerea de roade, atunci va avea parte de profesori care nu vor fi auto­suficienți, ci de un proces în care toți cei implicați învață: dascăli și elevi. Nu‑și va irosi sensul! Rezultatele se pot anticipa, planifica, estima, pot induce acea stare că individul pe care l‑ai format este util societății. Roadele persupun per­severență în descoperirea deprinderilor, intenția de a descoperi o tehnică, o disciplină, o normă unică pentru fiecare individ cu care intri în contact. Ele ne ajută să nu ne plângem că oamenii de lângă noi sunt fără suflet, pentru că ele transformă o societate alcătuită din persoane responsabile, vii, empatice.

Așadar, ca școală, să ne uităm în jurul nostru, să ne analizăm și să vedem ce anume dorim: să fim iubită sau urâtă. Vom fi căutată și vom oferi încredere, dacă nu vrem un control absurd al pașilor elevilor, dacă vom fi capabilă să‑i determinăm pe aceștia să‑și asume propriile alegeri, le vom crea cadre, medii în care să experimenteze și să evolueze. Să nu‑i educăm pentru noi, ci pentru ei. Să le diversificăm gustul pentru viață, să nu‑i ucidem gratuit! Să lăsăm deoparte rezultatele și să îmbră­țisăm roadele, adică să oferim aripi spre cel mai frumos zbor: acela al devenirii care este presărat cu greșeli, dezamăgiri, îndoieli, spe­ranțe, dar și cu frumuseți, corectitudine, victorie... A da rod înseamnă a învăța rolul umilinței, al rădbării, al credinței și al iubirii necon­diționate.