Școala trecutului și școala prezentului - reflecții

Cu ani în urmă, dar poate și azi, ni se părea firesc să mergem la școală convinși fiind că dacă ai carte, ai parte de o bunăstare a vieții. În naivitatea noastră, nu înțelegeam prea bine tâlcul acestei convingeri. Cred că unii dintre noi au fost mai degrabă marcați de prorocirea foarte serioasă a propriilor părinți, care erau atât de convinși de rolul important al școlii în formarea unui caracter frumos și de posibilitatea pe care școala ți-o oferea să ai acces mai ușor la cultură.

Evoluția școlii românești a fost greoaie şi oricine poate confirma această afirmație, mai ales dacă a citit despre eforturile pe care le-a făcut Mitropolitul Andrei Șaguna (1809-1873) de a înființa școlile poporale. Accesul la carte nu a fost o prioritate a concetățenilor din vremea sa. Supraviețuirea și evoluția nu depindeau de zecile de volume citite, ci de cultivarea pământului și de creșterea animalelor. Ambiția, dar și dragostea Mitropolitului Ardealului, de origine macedo-română, față de originea ilustră a limbii noastre l-au determinat să se aplece cu mare interes asupra unui factor cultural de mare impact al vremii, și anume școala. A rămas orfan de tată și, de la 14 ani, a fost familiarizat cu atmosfera culturală din casa unchiului său, Atanasie Gravoski, mare comerciant. Acolo, la Budapesta, în saloanele elegante ale casei, a avut contact cu cărturari români renumiți.

Participarea la desele agape și la dezbaterile filosofice, care au avut loc cu diferite ocazii, l-a însuflețit pe tânărul de la Mișcolț să-și însu­șească limba română și să-și dorească să întreprindă ceva pentru renașterea poporului român. Spiritul tânăr, cu idealuri mărețe, cu ambiții care îl motivau să nu păstreze erudiția doar pentru sine, urma să afirme la maturitate: „Pe românii transilvăneni, din adâncul lor somn (vreau) să-i trezesc și cu voia către tot ceea ce e adevărat, plăcut și drept să-i îndrumez” (cuvinte spuse în catedrala din Car­loviț, la data de 2 februarie 1834). 

Făclie pentru a-i lumina pe alţii

Istoria biografică a marelui Mitropolit al Ardealului se cunoaște. Atitudinea lui, dorința sa de a face ceva pentru popor au sunat ca dangătul de clopot care a trezit din amorțire conștiințe și destine, a redat speranțe și vigoare, a pus plugul în brazdă și a desțelenit ce ame­nința să devină pârloagă (Antonie Plămădeală, „Momentul Șaguna în istoria Bisericii Transilvaniei”, în Magazin istoric, iunie 1997, pp. 3-5). Nu i-au fost indiferente sărăcia, incultura și lipsa de organizare în care se complăceau românii vremurilor sale. Și tocmai de aceea a luptat din răsputeri să atingă sufletele cu măiestria unui dascăl, convins fiind că rostul său (în a-i convinge pe alții că scrisul și cititul, educația în general, schimbă oameni) „este identic cu al făcliei care se consumă pentru a lumina pe alții” (Gheorghe Tulbure, Mitropolitul Șaguna, Sibiu, 1938, p. 5). Mitropolitul Andrei Șaguna va ramâne pentru noi, profesorii de azi, un model autentic de urmat.

Se pare că devine din ce în ce mai greu să găsești un rost al școlii în noianul provocărilor cotidiene. Drumul de la inimă la creier, pavat cu o mulțime de necunoscute, mai mult sau mai puțin utile, ar trebui să rămână totuși o prioritate a fiecărui dascăl. Este un privilegiu și totodată o datorie să duci pe mai departe făclia pe care cineva s-a străduit cu multă jertfă să o aprindă și apoi să o întrețină.

Profesorii de azi ar trebui să scrie în sufletele elevilor, cu fiecare oră predată, o poveste care să-i conecteze la informația transmisă sau la realitatea vie ce o depășește cu mult pe cea abstractă. Să construiască cu ajutorul acesteia, dar și cu per­severență, în mod vizual, con­gru­ența dintre inimă și creier. Cheia este adaptarea învățăturii dascălului la stilul propriu al învățăceilor, la rezonanța pe care aceștia o au față de necunoscut. Povestea ar putea deschide drumul către o comunicare de impact, către un salt spre o cunoaștere spirituală și de cultură generală ce nu are limită. Numai în acest fel profesorii ar putea să devină liderii care inspiră, mentorii care invită la alegere, perso­nali­tățile care nu vor fi uitate niciodată.

Din perspectiva noastră creștină, profesorul poate fi receptat ca un vas al Sfântului Duh. Prin felul în care el este inspirat să transmită învățătura, oricât de grea sau de ușoară ar fi aceasta, ar trebui să alunge din viața elevilor săi duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert. Printr-o educație autentică și plină de umanitate, dar și de credință, printr-o mângâiere sufletească sau empatie, tinerii noștri elevi, provocați azi de preamultul informațional, ar fi plini de duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei. Cu puțină smerenie, dar și cu o pregătire didactică de excepție, profesorul ar putea să îndrepte elevul spre tot lucrul cel bun înțeles ca o activare a inimii și a minții. În felul acesta, ucenicii sau învățăceii ar fi mai pregătiți să înțeleagă misiunea lor în această lume și ar fi un vis împlinit al marelui Mitropolit Andrei Șaguna.

Ca elev, a învăța să simți și apoi să rațio­nalizezi ceea ce ai simțit înseamnă că ai văzut și ai simțit ceea ce a văzut și a trăit cel ce te-a format; înseamnă că delimitarea în duh nu s-a petrecut. Poate fi clar că pe parcursul orelor de curs te-ai amuzat, te-ai convins de adevărul celor predate și atunci a meritat să te dedici tu însuți aceluiași țel, așa cum a făcut-o și dascălul tău. Dintr-o poveste de viață, născută dintr-o relație și o cunoaștere, se poa­te declanșa un rezultat al motivației interioare și al saltului de conștiință. Cu cât elevul începe să aprofundeze mai repede infor­mațiile predate, adică să acorde o mai mare atenție explicațiilor care, mai devreme sau mai târziu, sunt spre folosul său, cu atât ființa lui se va transfigura. Așa se percepe schimbarea. Și aceasta mai ales, spunea Adrian Paraschiv, în contextul în care totul se schimbă în jurul nostru cu o viteză uluitoare, doar una dintre competențe se dezvoltă singură fără nici un efort. Această competență se numește „incompetența”. Celelalte se dezvoltă cu efort: auto-observare, căutare continuă, preocupare pentru învățare și, evident, implementarea celor învățate... pas cu pas (Adrian Paraschiv este senior partener sau consultant specializat în metoda AGILE/SCRUM, metodă folosită în procesele de învățare accelerată).

În încheiere, școala prezentului este urmașa școlii trecutului și promotoarea școlii viitorului. Ea are nevoie de o poveste, de o congruență a inimii și a minții facilitată de dascălii ei și recepționată, în funcție de nivelul de înțelegere, de către elevii pe care ea îi formează. O școa­lă nu poate exista fără cei doi poli fundamentali implicați în procesul educațional, elevii și profesorii, și nici nu poate dăinui fără a-și înțe­lege ea însăși rostul.

Folosirea sintagmei „Ai carte, ai parte“, foarte diferită de cea de azi, făcea referire la capacitatea de a putea semna pentru pământul pe care îl dețineai, din perioada împroprietăririi, în condițiile în care în secolul al XVIII-lea mare parte a poporului român era analfabet. Nu avea de-a face neapărat cu știința de carte, ci mai degrabă cu o posibilitate de a intra în drepturile actelor sau bunurilor ce ți se cuveneau. A se vedea și explicația oferită de Dana Mihai în articolul din 12 ianuarie 2016 (adevarul.ro). Sensul inițial al expresiei „Ai carte, ai parte“ era total diferit de cel actual, suferind o mutație semantică radicală.