Scolastica, de la rigoarea unei metode la un mod de viață

Se întâmplă să întâlnim termenul „scolastică” în cotidian, fără a ne afla într-un cadru specializat, fără a fi obișnuiți cu însemnătatea acestui cuvânt și mintea noastră proiectează o referință a ceva riguros, care ține de școală sau care se transmite prin intermediul acesteia, eventual, ne gândim la o metodă rigidă, strictă, în care se regăsesc elemente de teologie. Intuițiile noastre pot surprinde corect, în primă instanță, acest concept, pentru că într-adevăr el pornește de la termenul grecesc σχολή (scholé) care are și sensul de școală, în plan secundar doar. Inițial, termenul se referă la timpul liber, la răgazul pe care îl avem pentru a ne dedica activităților educative, care ne sporesc înțelegerea și cunoașterea anumitor aspecte.

Urmărind înțelesul cel mai simplu, scolastica reprezintă forma de învățământ, metoda, filosofia predate în școlile din Europa Occidentală în secolele IX-XV ca îmbinare a dogmei creștine cu filosofia antică greacă de factură aristotelică în special. Doctrina religioasă, studiul Părinților Bisericii sunt alăturate operelor de filosofie și logică bazate pe Aristotel și comentatorii săi, uneori cu trimiteri la Platon. Filosofia este chemată în ajutorul teologiei ca în urma acestei conlucrări dogma religioasă să fie sistematizată prin apelul la rațiune ca instrument al fundamentării credinței.

Credința nu se poate sustrage rațiunii, aceasta din urmă acționând ca un îndrumător pentru prima, ca o hartă care trasează diferite rute de parcurs sau direcții de acțiune pentru ca oamenii să nu se rătăcească în căutările lor, mai simplu spus. Interesul autorilor scolastici are în vedere legătura dintre ceea ce este natural și supra-natural, dintre om și Dumnezeu cu accentul pe modul în care omul poate accede spre îndumnezeire și mântuire. Este studiată cu predilecție metafizica în care se regăsesc diferite principii, teorii ale cauzelor, idei care discută despre existență, despre modul în care este ceea ce există și poate fi observat, înțeles ca atare ceea ce vedem în jurul nostru și ceea ce concepem cu mintea noastră.

Scolastica îmbină istoria, rațiunea, științele și revelația în maniera în care sensul istoriei este marcat de evenimentul întrupării Mântuitorului Iisus Hristos; rațiunea omenească este asistată de har pentru a avea garanția înțelegerii adevărate a celor revelate; științe precum biologia, astronomia, matematica, gramatica, logica sunt utilizate ca instrumente de cunoaștere a creației lui Dumnezeu, iar reve-­ lația completează cele înfățișate și cuprinse de rațiune în actul de cunoaștere prin raportarea la Hristos ca Logos.

Una din temele principale de studiu ale scolasticii este Dumnezeu alături de om, lume și natură.

Pentru gândirea creștină, Dumnezeu este principiul și creatorul lumii, este cauza tuturor lucrurilor și destinația finală a acestora prin mântuire. Dumnezeu creează din iubire și bunătate, având în vedere măsura, ordinea și frumusețea. Lumea ca ornament sau podoabă este o idee ocurentă deja în filosofia greacă, filosofia creștină o preia alipind-o perfec­țiunii divine. Dumnezeu este un veritabil arhitect al lumii pe care o creează. Natura este o carte scrisă de mâinile Sale pe care credinciosul o descoperă și o interpretează la nivelul propriei sale vieți pentru a atinge desăvârșirea. Astfel, toate științele și meșteșugurile umane sunt o oglindă a artei divine.

Cunoașterea și știința sunt strâns legate de filosofie și teologie în scolastică. În „De doctrina christiana”, Augustin situează pe același plan artele liberale (matematicile, dialectica) cu filosofia înțeleasă ca o sinteză neoplatonism-aristotelism. Artele liberale se vor regăsi în secolele IX-XII în studiile prezente la nivelul școlilor din mănăstiri și catedrale, iar după apariția universităților în secolul al XIII-lea, acestea vor fi predate la Facultatea de Arte.

Apariția Facultății de Teologie va marca un declin al școlilor din mănăstiri. Ulterior, predarea filosofiei lui Aristotel prin comentariul operelor sale reprezintă metoda principală asumată în educația oferită unui student al Facultății de Arte: din acest punct, filosofia se identifică prin aristotelism, iar profesorul de filosofie devine un comentator al operelor aristotelice. Teologia creștină se definește pornind de la termenii filosofiei antice; între teologie și filosofie nu a existat niciodată o ruptură de nivel sau de înțelegere. A susține o asemenea ruptură ratează întregul demers al aprofundării unei identități teologice și al educației creștine. A încerca să definești teologia fără apelul la filosofie e un procedeu similar definirii unui concept fără cuvinte.

În esență, discursul filosofic creștin este un mijloc de a realiza modul de viață creștin. Educația creștină este cu precădere practică, un mod de conducere eficientă a vieții cotidiene în orizontul binelui, pentru mântuirea celui care își asumă acest mod de viață. Finalitatea acestui tip de edu­cație a fost mereu desăvârșirea credinciosului și, dacă aceasta a atins tangențial o învățătură care a susținut o cultură a vinii și a păcatului, atunci acel moment a reprezentat o îndepărtare destul de radicală de intenția inițială. Scopul creștinismului este acela de a educa oameni care își înțeleg erorile, neputințele, care își recunosc păcatele ca suferințe, dureri pentru ei înșiși; nu pentru a fi absorbiți de ele, ci, recunoscându-le, a le depăși pentru a atinge libertatea deplină a vieții atât de dorită pentru ei de Mântuitor. De a educa oameni spre desăvârșire și nu de a vâna păcătoși spre damnare. Din acest motiv, Iisus îi vindecă pe cei neputincioși, merge pe urmele și în casele celor care au greșit pentru a le oferi învățătura și iertarea Sa. Iisus vindecă nu doar prin minunile Sale, prin irumperea supranaturalului în cotidianul oamenilor care L-au întâlnit personal, ci și prin educația pe care o oferă. Prin exemplul personal, prin mesajul transmis și înregistrat în Scriptură care ajunge până în cotidianul nostru și dincolo de el. Pentru a ne educa și vindeca pe noi și pe toți cei care vor dori să Îl asculte după noi.

Antichitatea prin filosofia greacă, Evul Mediu prin scolastică exprimă tocmai acest înțeles al educației practice, al asumării unui mod de viață prin studiul teologiei, științelor, filosofiei.

Cunoștințele acumulate nu desemnează doar teorii sau metode de a cunoaște abstract anumite concepte, ci o înțelepciune trăită, o manieră de a trăi conform rațiunii și credinței pentru a dobândi precauția în acțiune, prudența, atenția și grija față de sine, față de ceilalți, liniștea sufletească. Astfel, este exprimată o raportare constantă la principiile raționale ale gândirii și ale acțiunii sădite de Dum­nezeu în sufletul uman; o veghe asupra spiritului, minții, inimii și trupului deopotrivă.

Creștinismul ca filosofie nu poate reprezenta decât un mod și o opțiune de viață ce implică un discurs tributar alegerii vieții conform modelului și educației oferite de Hristos. A adopta un [nou] mod de viață presupune de fiecare dată o convertire, o schimbare interioară, o transformare. În acest sens, scolastica ne oferă acest tip de cunoaștere și educație bazat pe experiența vieții și pe contactul direct cu aceasta. Nu un sistem închis în sine, nu o metodă riguroasă închisă în cărți care nu mai vorbesc nimănui. Ci o permanentă revenire la modelul de viață înfățișat de Hristos în mod autentic: cel care învață despre principiile morale cele mai înalte ca tensiuni ale desăvârșirii, și nu ca împliniri concrete, tangibile în plan mundan. Cel care învață în sinagogă, dar și în casele păcătoșilor, amintind mereu că, oricât de învățați sau îmbunătățiți spiritual am fi, există mereu posibilitatea unui sed contra care să ne arate că mai avem multe de atins până dobândim mântuirea. Precum în scolastică, a clarifica această poziție rămâne mereu la nivelul răspunsului nostru. (Florina Rodica Hariga)