Acum doi ani, vorbind despre asceza creștină la clasa a XII-a, am atins subiectul pustniciei. Câțiva elevi intuiau importanța deconectării de la stimuli astfel încât, printr-o retragere și liniștire a simțurilor, omul să poată avea acces la straturi mai profunde ale sufletului său. Alți elevi ascultau din curiozitate sau chiar pentru a putea contraargumenta, știut fiind că postul și rugăciunea sunt deseori considerate o datorie, pietre de poticnire pentru ei, spre deosebire de milostenie, care le este mai accesibilă.
Surpriza de proporții, care ne-a luminat tuturor ziua, a fost relatarea unei săptămâni de vacanță a unuia dintre elevi, căruia îi voi fi mereu recunoscătoare pentru împărtășirea experienței sale. Era miezul verii și al vacanței. Așa cum fiecare dintre noi, an de an, plănuim unde să mergem, ce să vizităm, cum să ne relaxăm, tânărul meu elev își dorea o experiență frumoasă. Alerga către un bine mult visat: dorea distracție, deconectare, eliberare, poate chiar și odihnă. În febra căutărilor, își pierduse puțin liniștea, asemenea nouă, printre bagaje, planuri, telefoane, rezervări, bani. La orizont apăruse o expediție pe munte, împreună cu doi prieteni și tatăl său. Zis și făcut. Rucsacuri, corturi, ceva mâncare, apa și gata, la drum. Totul a fost minunat: urcușul solicitant, efortul, curajul, peisajele uluitoare. Dar experiența era doar la început. Proba de bărbăție abia urma. La lăsarea serii, tatăl, minunat, puternic, curajos și înțelept, i-a pus pe tineri să își monteze corturile la distanță controlată între ei și față de el. Desigur, în caz de nevoie s-ar fi putut aduna, i-ar fi putut asista. Dar cuvintele de ordine au fost singurătate și tăcere. Practic, fiecare dintre ei a fost singur, cu peisajul său, hrana și apa sa, fricile sale, gândurile sale și... cu Dumnezeu.
Acolo L-au găsit, ca într-un alt Tabor, alături de ei, secundă de secundă, în noapte, cu tainele și spaimele ei, cu murmur de vânt sau animale sălbatice, în ziua cu creste aride, pustii sub arșița soarelui. Pustia, o oglindă perfectă pentru cunoașterea de sine, singurătatea, tăcerea au fost revelatoare: omul atârnă de Dumnezeu, lumea este o tainică lucrare, o dovadă a iubirii și grijii Lui nesfârșite pentru făptura Sa. Așa au descoperit rugăciunea. Pentru elevul meu transformarea lăuntrică a fost evidentă.
Cântecul sirenei
Dar noi suntem aici. Cu tineri care, la fel ca noi, caută frenetic ceva extraordinar în exterior: muzică, spectacole, experiențe variate la mare sau aiurea, într-o goană continuă pentru bucurie. Sau mai degrabă pentru plăcerea care acoperă durerea de a fi, după cuvântul maicii Siluana, printr-o distracție continuă, un surogat de liniște, departe de sine și de odihna adevărată, în Dumnezeu. Iar lumea le oferă mirajul acesta captivant, în care se pot pierde cu mare ușurință.
Privind retrospectiv experiența carcerală, părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa arăta modul subtil, persuasiv, prin care omul poate fi determinat să renunțe la valorile lui și la Dumnezeu. Nu cu răul, ci cu un părut bine: oameni care la Piteşti sau la Gherla au fost bătuţi, au ajuns până la pragul nebuniei şi n-au cedat. Când însă s-a schimbat sistemul de reeducare, când a venit Securitatea şi le-a promis „libertate. Renunţaţi! Ce-i fanatismul ăsta? Uite, domnule, te duci afară, munceşti, te însori, mănânci, bei!”, au cedat. Au rezistat la tortură şi n-au rezistat la această ispită. Cântecul sirenei!... Doar cei care s-au legat cu lanţuri, ca Ulise... au rămas mai departe în corabie... Aşa se întâmplă şi acum. Chiar și în problema aparent banală a unei vacanțe. Pentru că în locul unei odihne sufletești reale, în Dumnezeu, obținută cu prețul unor renunțări la confort, se propune fuga de sine și de problemele reale, risipirea în comodități și plăceri, al căror rezultat îl reprezintă deseori neliniștea, oboseala, tristețea, roade ale lucrării celui rău în viețile noastre.
Un catarg, o chilie
Atunci, să ne legăm de catarg pentru a depăși acestea toate, cu lanțuri care ne îngrădesc alunecările și fugile, care ne scot din împrăștiere și ne țin lipiți de esențial! Un cuvânt al Avvei Moise ne dă o cale: Du-te, șezi în chilia ta și chilia te va învăța pe tine toate. Chilia este pustiul, lanțul, iar catargul, Hristos. Dar elevii nu sunt călugări. O minunată explicație a chiliei am găsit la părintele Serafim Aldea: ea are sensul propriu pentru monahi, de familie pentru cei căsătoriți și de comunitate a Bisericii pentru cei singuri, cum sunt și elevii. Trăind în interiorul ei, separându-ne de lumea imaginară din trecutul nostru și fundamentându-ne viața noastră în realitatea lui aici și acum, în chilia mănăstirii, a vieții noastre singure sau a căsniciei noastre, acesta este începutul și condiția absolută pentru creșterea adevărată în viața spirituală. Într-o lume plină de zgomot, de media agresivă, de agitație și risipire, lupta pentru liniște se ridică pe alt plan. Explicând cuvântul Sfântului Ioan Scărarul: Cel care se liniștește se sârguiește să închidă netrupescul în casa trupească, Episcopul Kallistos Ware ne dăruiește un alt înțeles al pustiului, chiliei și al liniștirii pe care ea o aduce: isihastul, în sensul adevărat al termenului, nu este cel care viețuiește trupește în pustie, ci acela care călătorește lăuntric în propria-i inimă. Nu este cel care s-a separat fizic de alții, închizându-și ușa chiliei, ci acela care „s-a reîntors înăuntrul său”, închizând ușa minții. „Și-a venit în sine”, spune Sfântul Evanghelist Luca (15, 17) despre fiul risipitor. Este exact ceea ce face isihastul. Își închide mintea în chilia rugăciunii inimii, lucrând trezvia și învățând acolo toate.
Unde ajungem?
La esențial, la a fi treaz, prezent în propria minte și în propria viață. De fapt, în aceasta constă a-ți lua crucea și a urma lui Hristos, ne arată părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, să spui lumii: Nu mă amăgi, lume. Ies din tine și urmez lui Hristos. În pustiul tău, în chilia ta, pe Taborul tău. Este cu putință pentru elevi. Tinerii au chilii minunate: Nepsis, ASCOR, ATOR, comunitățile lor ortodoxe din țară și din străinătate. O privire scurtă pe paginile acestor asociații pune înainte o mulțime de evenimente cu miez, care aparent ar putea trage omul în afară, prin febra pregătirilor și a activităților desfășurate, dar care, în realitate, construiesc în el locul în centrul căruia este prezent Hristos. Pentru că mintea, prin toate manifestările exterioare pe care le contemplă, prin costumele naționale ale tinerilor, prin chipurile lor luminoase, icoanele prezente peste tot, prin conferințe cu o înaltă viață duhovnicească, prin întrebări, răspunsuri și jocuri variate, așază în chilia sufletului tot ceea ce omul primește, imagini sfinte, cuvinte de folos, simboluri românești, zidind astfel un loc de taină în care, retrăgându-se la vremea rugăciunii, să nu mai fie furată de lucruri străine. Și acolo, ascuns în adâncul său, în pustia sa, prin rugăciune, omul se reconectează cu sine, atunci când, poate, unele evenimente traumatizante au produs, așa cum arată medicul Gabor Maté, o deconectare, o anulare de sine. Tânărul se descoperă înaintea lui Dumnezeu, învață să se asculte și să-i vadă pe ceilalți așa cum sunt, liber de orice preconcepții. Într-o cateheză privind relația părinte-copil, maica Sofronia arăta că ascultarea de sine este imposibilă într-o lume zgomotoasă, ea se învață întâi la liniște și este o condiție a ascultării și înțelegerii celuilalt. În afara acestei necesare retrageri, asistăm la obișnuitul dialog între oameni surzi la durerile și problemele altora, orbi la spectacolul vieții.
În fiecare zi, nu doar de vacanță, cu Doamne Iisuse în inimă, în singurătatea unei plimbări prin natură, în liniștea unei biserici sau în pustiul orașelor, într-o totală atârnare de Dumnezeu, fiecare elev poate participa la înnoirea lumii prin rugăciune. Cu liniște, trezvie, bucurie. E cea mai frumoasă călătorie: spre Taborul tău, în chilia ta.
