Taina împărtăşirii Cuvântului mântuitor

Vestirea Evangheliei, adică „slujirea cuvântului” (Faptele Apostolilor 6, 4), reprezintă chemarea principală a Bisericii, aşa cum afirmă şi Apostolul Pavel: „Căci dacă vestesc Evanghelia, nu-mi este laudă, pentru că stă asupra mea datoria. Căci, vai mie dacă nu voi binevesti!”
(I Corinteni 9, 16).

Fiecare dintre noi este responsabil de destinul întregii creații. De aceea, orice creştin, cu atât mai mult profesorul de religie, trebuie să-și asume chemarea de a transforma lumea secularizată în care trăiește şi de a o face asemenea împărăţiei lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că viaţa, sub toate aspectele ei, familial, social, profesional şi politic, activitatea în „cetate”, relaţia cu întreg universul, toate acestea trebuie definite pornind de la relaţia noastră cu Domnul Hristos.

Profesorul de religie, prin întreaga sa lucrare, școlară și ex­trașcolară, contribuie la formarea spirituală a copiilor și tinerilor într-o societate tot mai instabilă din punct de vedere ideologic și al valorilor promovate. El este o călăuză pe drumul cunoașterii și asemănării cu Dumnezeu, având ca dreptar al vieții Evanghelia lui Hristos. În realizarea acestui deziderat e necesar ca dascălul să cunoască și să trăiască după preceptele creștine. Limbajul, atitudinea, precum și mesajul transmis trebuie să fie în acord cu învăță­tura Sfintei Scripturi.

În acest sens, remarcăm faptul că limbajul şi atitudinea au un rol important în sporirea puterii personale de convingere. Prima impresie este înregistrată şi folosită ca „etalon” pe tot parcursul procesului de comunicare, fiind determinantă pentru felul în care ne percep cei din jur. De asemenea, stilul de a ne exprima este deosebit de important, pentru că el determină modul în care comunicarea interpersonală are loc. Dacă „interacţiunea” se produce, atunci „stilul” personal este unul dintre factorii care influenţează calitatea ei.

Chiar înainte de a vorbi cu o persoană, starea noastră de confort interior afectează felul în care aceasta se simte în prezenţa noastră. Duhul care „locuiește în noi” se transmite și celor din preajma noastră. Din acest motiv, persoana cu care dialogăm poate să se simtă relaxată sau anxioasă, încrezătoare sau nesigură. Chiar dacă nu conştientizăm prezența acestui duh, el se revarsă asupra celor cu care interacționăm. Această „putere” lăuntrică, dacă este puterea lui Dumnezeu, îi face pe ceilalţi să se simtă în largul lor în proximitatea noastră, relevând trăsăturile lor bune. Dacă, dimpotrivă, este o putere a întunericului, atunci ei se vor simţi încor­dați, stânjeniți și astfel vor ieși la iveală trăsăturile lor rele. Simpla pre­zență a acestei „puteri lăuntrice” determină modul în care are loc interacțiunea dintre noi. Așadar, un element fundamental al felului în care ne percep cei din jur îl constituie deschiderea faţă de ceilalţi.

Un alt element esenţial este mesajul pe care îl transmitem, ca şi modul în care facem acest lucru. Pentru a reuși să transmitem cu putere cuvântul lui Dumnezeu este nevoie de realizarea unei comuniuni sufleteşti cu cei care ne ascultă. Aceasta implică în mod firesc sinceritate, simplitate în exprimare şi, mai ales, un cuvânt susţinut prin fapte şi prin experienţă personală. Adică, nu putem vorbi despre ceea ce nu cunoaştem şi nu am trăit în mod personal. Dacă nu respectăm această ultimă condi­ție, atunci dialogul devine un monolog, o vorbire cu sine şi despre sine, deoarece cuvântul rostit nu ajunge la inimile ascultătorilor. Acordul dintre cuvânt şi faptă are o însemnătate deosebită, întrucât conferă credibilitate şi recunoaştere morală celui care transmite mesajul creştin.

Prin vocaţia sa, profesorul de religie are misiunea sfântă de a conduce sufletele copiilor spre împărăția lui Dumnezeu. Pentru aceasta e necesar ca profesorul să ia aminte la modelele oferite de Sfânta Scriptură, pe care să le prezinte înainte de toate învățăceilor. Un model al trăirii și mărturisirii cuvântului lui Dumnezeu este Apostolul Pavel, care a fost mereu încredinţat că nu grăieşte în numele lui personal, ci în numele Fiului lui Dumnezeu, propovăduirea sa fiind un cuvânt de la Hristos şi despre Hristos: „Căci nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Hristos Iisus, Domnul, iar noi înşine suntem slugile voastre, pentru Iisus” (II Corinteni 4, 5).

Astfel, cugetând la chemarea Bisericii, aceea de a mărturisi credința creștină, suntem datori și noi să urmăm exemplul înain­tașilor noștri care, cu timp și fără timp, uneori chiar cu prețul vieții, au vestit Evanghelia lui Hristos, potrivit cuvântului Sfântului Apostol Pavel: „Vai mie dacă nu voi binevesti! Căci dacă fac aceasta de bună voie, am plată; dar dacă o fac fără voie, am numai o slujire încredinţată” (I Corinteni 9, 16-17).

Să ne străduim, așadar, să fim asemenea Apostolului nea­murilor, nu aidoma acelor oratori, filosofi şi oameni de ştiinţă care vorbesc doar în numele lor. Să luăm aminte la Sfântul Apostol Pavel, care, din momentul convertirii sale, când a auzit glasul Mântuitorului Hristos, n-a mai predicat în numele său personal, ci numai în Numele Domnului, predica lui identificân­du-se cu mărturisirea Învierii lui Iisus şi cu proclamarea lucrării dumnezeiești de mântuire a nea­mului omenesc.

Ca profesori de religie avem datoria să păstrăm și să transmitem elevilor noștri învățătura de credință neschimbată, așa cum ne-a dăruit-o Domnul Hristos, prin Sfinții Apostoli. Mare este chemarea unui profesor de religie! Acesta va răspunde în fața lui Dumnezeu pentru ceea ce a „semănat” în sufletele nevinovate ale copiilor, încredințate lui spre luminare și înțelepțire. Dacă un copil este educat cu dragoste și răbdare în duhul autentic al Bisericii, acel copil nu va cădea pradă ispitelor societății zilelor noastre, întrucât va ști unde să caute sprijin pentru a rămâne pe Cale.

Învățătura creștină sădită în mințile și în sufletele copiilor este mai mult decât o simplă informare, fiind înainte de toate o formare interioară, o transfigurare, care determină o adevărată renaştere și înnoire spirituală a celui care ascultă şi primeşte cuvântul lui Dumnezeu în inima sa. Această lucrare presupune dăruire, jertfă și timp, întrucât roadele se vor vedea mai târziu. Dascălul de religie va reuși să realizeze punţi de legătură între suflete și să deschidă căi spre comuniunea lăuntrică în Hristos, doar în măsura în care va rămâne în Duhul Adevărului şi al Iubirii.

Prof. Luminița Sgubea, Școala Gimnazială nr. 3 Cugir, județul Alba