Timp și veşnicie în lumină ortodoxă

„Pe când încep a se coace semănăturile, se adună la un loc toate fetele ţăranilor de prin satele ce sunt pre aproape”... Astfel se dea­pănă slovă după slovă cea mai solară poveste a lui Cireşar, cu gingăşie ţesută în „Descrierea Moldovei” de către marele cărturar şi domnitor Dimitrie Cantemir. De atunci, mâini proaspete ale atâtor fete au rotunjit cununi din spice aurii în murmurul aceleiaşi bătrâne datini româneşti: „Bună seara, gazdă bună/ Să ne faci cu voie bună/ O mândruţă de cunună/ Cunună de grâu frumos/ Ca şi faţa lui Hristos/ Cunună de grâu curat/ Ca Domnul care l-a dat/ Du-te soare, vină lună/ Sânzienele îmbună...”

În primăvara aceea, la cuvântul hotărâtor al împăratului roman Flavius Theodosius (379-395), cunoscut ca Teodosie I sau Teodosie cel Mare, Sfinţii Părinţi ai Bisericii, „sarea pământului” (Matei 5, 13) din primele veacuri creştine, aveau a se întâlni într-o singură simţire precum Apostolii în unitatea Cincizecimii a Duhului Sfânt. Locul, Constantinopol, un oraş zidit pe temelia vechii colonii elene cu nume de legendă, Byzantion, o adevărată perlă a artei şi culturii, pe care Sfântul Împărat Constantin cel Mare (306-337) îl alesese la vremea sa capitală a întregului Imperiu Roman de Răsărit. Era anul 381 şi, pentru a doua oară după Sinodul din 325, la Niceea, notorietatea vechilor credinţe şi forţa teribilă a noilor erezii trinitare făcură să sângereze cu spinii rătăcirilor tâmplele Cuvântului Întrupat.

Însă aceste încercări de a lovi cu piciorul în tăişul Adevărului fără de început s-au topit atunci în lupta pentru fortificarea dreptei credinţe, din jarul căreia a luat chip făurit ca aurul în foc Simbolul de credinţă. O definitivă sinteză a doctrinei creştine în care converg deo­potrivă esenţa celor patru Evanghelii canonice, Tradiţia nescrisă şi, cu sensibilă observaţie, răspunsul în plan mistic la întrebarea celor flămânzi şi însetoşaţi după Dumnezeu: „Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” (Ioan 9, 17).

Dacă în cartea vechi-testamentară Ecclesiastul (după traducerea greacă Septuaginta), regele Solomon, autorul acesteia, scrie cu nostalgie că „toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor, El a pus în inima lor şi veşnicia” (Ecclesiastul 3, 11), plângând deşertăciunea lumii, Fiul lui Dumnezeu Se pleacă sub acest timp vremelnic, făcând din om capodopera mâinilor Sale, un teofor, adică un purtător al veşniciei, pentru că „o operă de artă este o bucurie veşnică”, precum a scris poetul englez John Keats. Aceasta este lucrarea Iubirii Lui îndumnezeitoare a cărei dimensiune transcendentală se găseşte într-o simetrie eshatologică deplină cu starea de veşnicie făgăduită nouă, fără deo­sebire: „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).

Pentru noi, urmaşi ai bravilor vlahi din câmpii, veşnicia nu a fost niciodată prea departe şi nici anevoioasă căci „strămoşii românilor erau deja creştini” (M. Eliade) şi astfel, credinţa în Hristos ne devenise dintru început zid şi acoperământ. Din vreme, ea şi-a agonisit sălaş pământesc, iar acesta nu este altul decât Betle­emul smerit şi cu bună rânduială al neamului nostru, satul românesc. Fără preget, veşnicia se află aici, unde cerul e împodobit ca o ie „cu păsărele mii şi stele făclii” (Mioriţa), iar „sara pe deal buciumul sună cu jale” (M. Eminescu), unde inima vibrează în creaţiile lui Porumbescu şi în nesfârşita verticalitate a Coloanei lui Brâncuşi, în suspinul jertfei meşterului Manole - cea mai înaltă formă de smerenie a acestui popor - până în pânzele cu chipuri rurale ale lui Grigorescu.

„Raiul în care ne-a vrut Dumnezeu”

Aici, în lumea tihnită a satului cu adevărat numit „raiul în care ne-a vrut Dumnezeu” (N. Crainic), veşnicia şi-a adâncit rădăcinile în esenţa dulce precum mirtul Sfintei Ortodoxii, cea care ne-a fost după nevoie şi Emaus, şi Damasc, în răspântiile istoriei noastre demne ca o filă de acatist, unde sfinţenia martirilor „se răsfrânge asupra întregului popor român, care nu uită că această aură îi vine de la Hristos” (Pr. Ioan Coman, „Şi Cuvântul trup S-a făcut”). Atunci, cum să nu credem că într-adevăr „veşnicia s-a născut la sat” (L. Blaga), acest plai cu troiţe şi vase de lut rânduite ca florile în porţile de lemn, în mijlocul căruia oamenii au învăţat că „cel ce urmează poruncilor lui Hristos nu moare niciodată” (Sf. Porfirie Kafsokalivitul), pentru că şi-au trăit timpul pământesc „în modul cel mai accentuat în liturghia duminicilor şi a sărbătorilor” (D. Stăniloae, „Reflecţii despre spiritualitatea poporului român”), rămânând pentru totdeauna în deplină „fidelitate faţă de Dumnezeu” (M. Păcurariu, „Istoria Bisericii Ortodoxe Române”).

Însă, ceea ce a aşezat satul românesc deasupra oricăror stridenţe ale timpului de atunci şi de acum a fost îndeosebi harul de a-şi fi păstrat datinile, adică „tot ceea ce a făcut din noi un neam cu rosturi trainice”, precum afirma istoricul Ion Breazu, împlinind astfel cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „ţineţi predaniile cum vi le-am dat” (I Corinteni 11, 2). De aceea, scânteile mărunte ale străvechilor credinţe rămase în tezaurul nostru spiritual nu sunt o contrafacere a obârşiei de două milenii pe acest pământ al Daciei, cât mai curând o poartă cu o puternică emoţie simbolică spre ceea ce suntem astăzi, o altfel de istorie sub un altfel de timp aflat mereu într-o stare de echilibru şi firesc continuu cu lumina veşnică a Ortodoxiei. În satul românesc, credinţele strămoşeşti nu au fost niciodată lăsate în urmă, uitate ori golite de limbajul lor ezoteric ci, dimpotrivă, au primit o nouă înţelegere transformatoare pentru că doar împreună, profanul şi sacrul, ne pot purta din timpul arhaic spre veşnicia Celui înviat, Care S-a făcut pe Sine „hrănitorul şi hrana sufletului nostru” (N. Cabasila, „Despre viaţa în Hristos”): „Eu sunt pâinea vieţii, cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată” (Ioan 6, 35).

Suntem în pragul solstiţiului de vară, când se încearcă spicele pentru rod, iar în altare răsună troparul naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, numit după datinile populare Ioan de vară, „cel mai mare dintre cei născuți dintre femei” (Matei 11, 11; Luca 7, 28). Pe culmile arcuite ale dealurilor ard de cu seară focuri vesele: „Vin Sânzienele!”, vestesc bătrânii satului şi noi pândim să vedem prin lanurile de aur uimitoarele făpturi mitice din legenda zeiţei agrare Diana a panteonului roman. Această tradiţie a rămas prin vechi hrisoave „de la Coresi la Dosoftei şi de acolo mai departe, la Budai-Deleanu şi, în cele din urmă, la Eminescu” (N. Manolescu, „Istoria critică a literaturii române”), învăţându-ne că două simboluri universale, elemente primordiale creaţiei, au păstrat permanent în lumea satului un dialog frumos contextualizat în aceeaşi alcătuire timp - veşnicie: prezenţa focului - „considerat o fiinţă divină la vechii greci şi romani” (Gh. Vlăduţescu, „Raţiune şi credinţă”) şi apa baptisma­lă - „cea mai bună creaţie a lui Dumnezeu” (Sf. Ioan Damaschin, „Dogmatica”). De-a lungul anilor, şi-au împărţit între ele cu generozitate atributele şi valorile în favoarea fiinţei umane, creând în mod înţelept o structură simetrică între teluric şi divin, pentru promovarea propriei identităţi naţionale.

Astăzi, prin lanurile satelor noastre Îl vedem cu ochii inimii pe Mântuitorul Hristos: „Asemenea este împărăţia cerurilor omului care a semănat sămânţă bună în ţarina sa...” (Matei 13, 24). Şi începem a ne ruga fără glas, lăsând a se auzi până la nori doar glasul Său coborât din veşnicie, pe când mâinile noastre rotunjesc pe mai departe cununi din spice în acelaşi murmur al bătrânei datini, din timpuri de demult: „Du-te soare, vină lună/ Sânzienele îmbună...”