Dragi tineri, este o perioadă în care este mare nevoie de voi. De ce? Pentru că voi puteți aduce fărâma de tinerețe care ne îmbătrânește sufletele înainte de vreme, care ne transformă în acele generații gârbove sufletește care nu mai pot vedea nimic folositor în jur.
Mi‑ar plăcea să puteți aduce puțină speranță și mai puțină suspiciune și teamă. Mai multă bucurie și încredere. Dar cum? Prin ce minune o generație tânără poate schimba o lume, poate primeni o mentalitate ce pare să se dilueze în neantul plăcerilor, al simțirilor imediate și bolnăvicioase? Cred că acest salt se poate face doar prin descoperirea rugăciunii profunde, sincere, prin îndrăznirea de a fi simplu în comuniune cu Dumnezeu.
Mi‑e dor de Rugăciune, de acel gest al împreună‑vorbirii cu Dumnezeu, de însoțirea lui de sentimentele de iertare și iubire care îl fac pe om să devină copilul de odinioară care se cocoloșea în poalele mamei și care simțea pacea cea mai mare cu putință. Dar oare voi v‑ați gândit vreodată la puterea rugăciunii? La semnificația ei? La profunzimea ei?
Rugăciunea nu este un gest asemănător gestului cerșetorului, ci este legătura continuă care ne ajută să preîntâmpinăm orice rău. Este arma contra negativității, este odihna ta și a altora, este paznicul care te ajută să te supraveghezi singur fără ajutor. Ea vine de la Dumnezeu și se îndreaptă nestingherită către El. Dar așteaptă activarea potrivită și sinceritatea noastră; o minte curată, o intenție dezinteresată, un trup pregătit pentru un efort minim, dar înălțător.
Dragi tineri, descoperiți, vă rog, sentimentul de pace, de liniște și de bucurie interioară pe care vi‑l dă practicarea rugăciunii! Rugăciunea trebuie să fie profundă, nu lungă. Și, atenție!, să nu fie plăcere, o nirvana, cum spune Sfântul Părinte Paisie Aghioritul, ci un suspin după ceea ce ai fi putut împlini și nu ai reușit! Să aibă un început în mâhnirea sufletească, și nu în îndestularea zilnică oferită de cererea nelimitată a unei minți pervertite, care consideră că i se cuvine totul. Rugăciunea este trudă, este disciplina de a face în fiecare zi un pas spre Dumnezeu, pentru ca apoi El Însuși să facă mii de pași către noi. O facem pentru noi sau pentru cei de lângă noi. Poate de multe ori glasul nostru nu capătă puterea convingerii, dar prin rugăciune avem un Partener Care ridică povara neputinței, și Acela este Dumnezeu. Este un Partener de Care nu ne vom plictisi niciodată și Care nu ne va condiționa cu nimic. Lângă El vom fi cu adevărat liberi, vom putea plânge sau râde, ne vom recunoaște slăbiciunile, ne vom accepta limitele, neajunsurile. Sfiala, timiditatea, nu va fi interpretată ca lipsă a puterii, a incapacității de a fi noi înșine. Singurătatea va fi chiar necesară pentru a te dedica înțelegerii gestului pe care‑l faci.
Dragii mei, rugăciunea înseamnă siguranță, mai ales atunci când o simțiţi ca pe o necesitate. Când o spuneți cu voce tare, în genunchi sau pe scaun, cu coloana vertebrală dreaptă, simțiți puterea de a o lua de la capăt, că viața merită trăită orice ar fi. Când scrieți o rugăciune zilnic, pe termen lung, veți observa că pacea și liniștea devin o componentă a felului vostru de a fi. Veți transmite celor din jur mesajul Pe aici nu se trece!, adică veți trăi în lumea aceasta, dar nu‑i veți mai aparține, așa cum spunea Sfântul Apostol Pavel. Sau dacă implicațiile noastre influențează pe cei din jurul nostru, de ce nu alegem rugăciunea ca acțiune care să producă efectul blând și constructiv caracteristic ei, și nu vorbele de ocară sau gesturile pripite regretabile și distrugătoare? Ce bine ar fi să înțelegem că prin renunțarea la răzbunare Îl lăsăm pe Dumnezeu să ne rămână dator, așa cum spunea și Sfântul Siluan Atonitul. O rugăciune scurtă, spusă în taină, cum ar fi rugăciunea inimii, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește‑mă pe mine, păcătosul!, este singura care vindecă și cele mai vechi sentimente, atât la nivel emoțional, cât și mental. Ar mai fi și rugăciunea citită, care are efectul său binefăcător. Numai că nu trebuie să fie mecanică, exterioară, ritualică. Presupune multă concentrare și renunțare la gândurile de prisos.
Se poate să vă vină greu să vă rugați, pentru că gestul este în concordanță cu gândul și amândouă cu obișnuința. Războiul interior se petrece permanent. Iubirea de Dumnezeu și patima sunt total diferite, și efectele lor asupra noastră la fel. Dar dacă totuși încercați și nu puteți, este important să vă aflați măcar în locul potrivit (biserică) și la timpul cuvenit (Sfânta Liturghie sau Acatist) și să‑i lăsați pe alții să facă pentru voi ceea ce nu reușiți - să se roage - pentru ca reziduurile acumulate în timp să se dilueze până la fluidizare și chiar dispariție.
Primenirea sufletească începe cu A VREA și continuă cu A PUTEA. La început ești ajutat, pentru ca apoi să ajuți. Sfântul Părinte Paisie spunea că ajungem să ne putem ruga doar atunci când înlăuntrul nostru nu mai este egoism și slavă deșartă. Da, așa este, inima înfrântă și smerită va fi demnă de iubirea necondiționată a lui Dumnezeu. Nimic nu poate fi mai înălțător ca gândul că poți lăsa ca moștenire această iubire de Dumnezeu! Ce binecuvântare! Pentru că prin acest dar pe care‑l lași ești curățat, ești iertat și miluit de Cel Care face să dăinuie generații întregi prin prezența Sa. Aşadar, puneți‑vă pe cale, tinerilor! Descoperiți rugăciunea, căci este timpul ei mai mult ca niciodată!
