„Țineți minte cuvintele lui Ștefan...”

„Apărător neînfricat al credinței și patriei străbune, mare ctitor de lăcașuri sfinte, Ștefane Voievod, roagă-L pe Hristos Dumnezeu să ne izbăvească din nevoi și din necazuri” (Troparul Sfântului Voievod Ștefan cel Mare). Marele Ștefan ne strânge în comuniunea iubirii creștine, în fiecare an, în data de 2 iulie, la zi de sărbătoare, pentru a grăi în dulcea limbă românească despre frumoasa patrie, despre țara noastră „de glorii și de dor” (M. Eminescu) și despre ceea ce ne adună, ne unește și dăruiește trăinicie poporului român: dragostea de neam și rugăciunea înălțată din glasuri curate și din inimi smerite, căci, cu adevărat, „rugăciunea ține lumea”.

Se spune că o dovadă vie a sfinţeniei celor care trec la Dumnezeu o reprezintă minunile pe care sfinţii le înfăptuiesc după moarte. Şi ce altceva reprezintă adunarea noastră, în fiecare an, în zi de Cuptor, dacă nu minunea pe care marele nostru Ştefan o face cu noi, de a fi împreună, vorbind aceeași limbă curată, românească şi împărtăşind aceeaşi credinţă creştină pentru care atâţia oameni simpli au devenit sfinţi martiri?

Într-o scrisoare de mulţumire adresată de Papa Sixtus al IV-lea, în ianuarie 1477, acesta îl numea pe Ştefan al nostru, al românilor, „Atleta Cristi”, adică „Atletul lui Hristos”, pentru a scoate în evidenţă calitatea sa de apărător al creştinătăţii, de hristofor. Unii consideră că papa a făcut atunci un gest de curtoazie politică şi că Ştefan n-a fost decât un simplu creştin care şi-a apărat ţara. Poate că scepticii susţinători ai acestei idei au dreptate, dar ce înseamnă „țară”, dacă nu unire-n cuget și-n simțiri, credință dreaptă-n Dumnezeu şi grai curat, moldovenesc?

Când spunem „Ștefan”, spunem „dragoste de neam și de țară”, spunem „luptă”, „biruință”, „credință”, „cruce”, „duhovnic”, „mănăstire”, „rugăciune”, „jertfă”, „răbdare”, „suferință”... spunem de fapt „urmarea căii strâmte ce duce la mântuire”, „ascultare”, „tăierea propriei voi și urmarea voii divine”, „purtarea crucii cu smerenie și cu bucurie”, crucea însemnând, așa cum ne spunea părintele Arsenie Papacioc, „să duci ceea ce nu-ți convine”.

Să urmăm exemplul înaintașilor

Prin viața lui și prin urmarea căii lui Hristos, Voievodul Ștefan cel Mare și Sfânt este modelul nostru, al moldovenilor și al tuturor românilor. În fața dușmanilor, necruțător, Ștefan a ridicat sabia, asemenea nenumăraților apărători ai dreptei credințe creștine și ai patriei-mame, iar în fața duhovnicului Daniil Sihastrul, hărăzit de Dumnezeu să-l conducă pe calea mântuirii, Ștefan și-a plecat capul, smerit, ascultător. Și lanțul rugătorilor români e plin de verigi de aur care i-au urmat exemplul: eroi, patrioți, mărturisitori, sfinți, cuvioși, cunoscuți și anonimi - toți cei care au jertfit totul pentru patrie și pentru credință. Cu câtă dragoste plecau frații noștri români la luptă! Cu câtă râvnă și-a adunat mama Vrâncioaia flăcăii, dăruindu-i Măriei Sale pentru a-și întregi oștirea și a învinge dușmanul (Povestea Vrancei)! Cu câtă tărie Doamna-mamă i-a închis fiului în miez de noapte ușa castelului în față, poruncindu-i să se-ntoarcă la oștire, să se jertfească pentru țară, pentru ca mormântul să-i fie încununat cu flori (D. Bolintineanu)! Vitejii noștri conducători luptau, iar duhovnicii se rugau...

Îmi amintesc de un interviu pe care părintele Ioanichie Bălan l-a acordat unui jurnalist, în care îndemna conducătorii țării la rugăciune, spovedanie, împărtășirea cu Sfintele Taine, pentru a primi har și înțelepciune de la Dumnezeu spre a conduce poporul român la biruință și la mântuire. Câtă dragoste de neam, câtă comuniune între frați era pe atunci! Ce vremuri tulburi, câte dureri, dar cât har și câtă putere primeau oamenii! Dumnezeu, în marea Sa iubire pentru creația pe care o mântuise prin Fiul Său, Își deschidea tolba minunilor și cobora deasupra țărișoarei noastre bucuria victoriei pentru râvna, curajul și patriotismul domnitorilor și pentru înțelepciunea, harul și dragostea duhovnicilor. Ce făceau atunci fiii Săi recunoscători? Îi înălțau rugăciuni de mulțu­mire și-I ridicau altare de rugă... Minunat! Ferice de cei prin care mila Domnului se revarsă și acum, peste veacuri, asupra poporului Său!

Ascultam, cu durere, acum o vreme, o știre care m-a zguduit: se punea problema vinderii nămolului dintr-un lac din România, cu efecte terapeutice minunate, străinilor. Au calculat vânzătorii afaceriști și au ajuns la concluzia că, dacă ar vinde străinilor jumătate din nămolul binefăcător, și dacă ne-am mai folosi și noi de cealaltă jumătate, cam peste 500 de ani ar seca acea comoară... Statistica suna bine, din punctul lor de vedere, iar acordul, probabil, s-a încheiat. Mi-a lăcrimat sufletul gândin­du-mă cum ne raportăm noi la copiii noștri și la copiii copiilor noștri și mă gândeam la un citat din minunata operă a lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, „Apus de soare” (actul 3, scena 8), pe care nici măcar studenții filologi nu o mai studiază, darămite elevii: „Ţineți minte cuvintele lui Ștefan, care v-a fost baci până la adânci bătrânețe, că Moldova n-a fost a strămoșilor mei, n-a fost a mea și nu e a voastră, ci a urmașilor voștri, și a urmașilor urmașilor voștri, în veacul vecilor!”

Pui de moldoveni, bravi români, să nu lăsăm să se aștearnă colbul uitării peste trecutul nostru, ca să nu fim condamnați la pieire! Marele nostru Eminescu definea patriotismul ca fiind „nu numai iubirea pământului în care ne-am născut, ci mai ales iubirea trecutului, fără de care nu există iubirea de țară”.

Trăim, într-adevăr, vremuri tulburi, dar incomparabile cu vremurile pline de dureri și de jertfe sângeroase ale străbunilor noștri! Să nu ne lepădăm de țară și de credință și să nu ne pierdem identitatea printre străini! Să fim mulțumitori pentru toate darurile cu care ne-a împodobit Dumnezeu... Avem o țară minunată! Avem o limbă dulce „ca un fagure de miere”. Trăim pe pământul mustind de sângele eroilor noștri, pe care ei l-au apărat cu prețul vieții pământești. Călcăm pe pământul înțesat de sfinte moaște. Înainte de a ne gândi să ne părăsim țara-mamă, să cugetăm la rana de la picior a lui Ștefan, la jertfa lui, să ne gândim la fiii lui Brâncoveanu și la îndemnul tatălui lor: „Fiii mei, fiți curajoși, am pierdut tot ce-am avut în această lume, cel puțin să salvăm sufletele noastre și să ne spălam păcatele cu sângele nostru!” Cine, gândind la aceste jertfe, s-ar mai putea rupe de rădăcinile țării lui? Dar câți dintre puii noștri mai cunosc aceste frânturi de istorie vie?

Să ne iubim, să ne prețuim înaintașii și să le urmăm exemplul! Să nu fugim din fața durerilor! Să nu ne tăiem din cruce, căci ea va fi pragul trecerii din această „tindă a veșniciei” spre adevărata viață în Hristos, spre viața veșnică! Câteodată, vom simți, poate că ne prăbușim, dar Dumnezeu nu ne numără căderile, ci ridicările... Duhul Sfânt trimis de Mântuitorul în ziua Cinci­zecimii trebuie să ne fie călăuză și să ne acopere în toată vremea vieții noastre! Doar acoperiți de harul Duhului Sfânt putem izbândi, iar harul îl atragem asupra noastră prin rugăciune și prin trăirea în libertatea Ortodoxiei.

Să ne sfințim viețile prin rugăciune! Vrednicul de pomenire, părintele nostru Teofil Părăian, întrebat cum trebuie să se roage omul, spunea atât de frumos: „Roagă-te cum poți, ca să ajungi să te rogi cum trebuie”, iar marele nostru duhovnic, părintele Cleopa, ne sfătuia cum să ne rugăm curat: „Să zicem cu gura, să înțelegem cu mintea și să simțim cu inima”, pentru că nu e de ajuns să ne rugăm, ci trebuie să ne transformăm noi înșine în rugăciune.

Sfântul Ștefan să ne fie model de vitejie și de rugă! Așa să ne ajute Dumnezeu!

(Marinela Modiga este profesoară la Școala Gimnazială „Miron Costin” din Galați)