Un fel de bilanț...

Când primești de la Dumnezeu misiunea de părinte, ai grijă de sănătatea copilului, de hrană, de hăinuțe, de confortul casei și, mai ales, „să nu sufere cum am suferit eu... să aibă ce nu am avut eu, să aibă mai mult, nu ca mine...” Cumva este îndreptățită această dorință dacă părintele are suficient discernământ în privința limitelor. Căci oricât am proteja copilașul, vine vremea când trebuie să-și asume faptele, să-și recunoască gre­șelile, să suporte consecințe. Toate acestea se includ în viața copilului gradual, încă de la grădiniță, unde unii vin deja cu reguli stabilite în cadrul familiei, alții mai puțin.

„E mic, nu știe...”, mai auzi câte o scuză. Adevărat și scuzabil, dar ce te faci când e mare și știe, și interpretează sau se revoltă că nu e cum vrea el, că el doreşte să facă totul după mintea lui, uneori crede că i se cuvine totul, că are multe drepturi, iar de responsabilități nu vrea să audă?!

Voi povesti un alt episod din viața de profesor din „săptămâna verde” - în care se dorește desfășurarea unor activități legate de ecologie și mediu. Am planificat o zi de „Verde pentru suflet”, în care începeam cu Sfânta Taină a Spovedaniei, Sfânta Taină a Împărtășaniei, hrana trupească atât de necesară, apoi în sala de clasă, un joc de creativitate, apoi o lecție despre credința înaintașilor prin vizionarea unui film istoric la cinema. Filmul „Ecce homo, Brâncoveanu” este foarte potrivit pentru a-i ajuta pe elevi să înțeleagă mai bine istoria noastră, statornicia în credință, jertfa martirilor creștini.

Am mers cu copii de clasa a V-a și de clasa a VII-a, care au fost impresionați de personalitatea domnitorului creștin, atât cum au putut percepe din acest film, au pus întrebări la clasă pentru a înțelege mai bine anumite aspecte, dar la cei mai mari au apărut și alte idei. M-a întrebat o fetiță de ce Brâncoveanu nu l-a lăsat pe fiul cel mic să treacă la „legea turceasă”? Era dreptul lui! Am explicat că „drepturile copilului” despre care li se vorbește la ora de educație socială implică automat obligativitatea ascultării părinților, ceea ce unora nu prea le convine la vârsta aceasta. Am răspuns cu mai multe întrebări unei eleve care nu vede sacrificiile zilnice ale părinților săi, pentru că, probabil, au menajat-o prea mult de ceea ce au considerat că este neplăcut, au ținut-o într-un glob de cristal din care viața reală pare un film ireal. Tatăl Brâncoveanu a știut ce ar însemna lepădarea de credință pentru copiii săi, de aceea a acceptat jertfirea copiilor lui. Un elev a știut să spună că uciderea copiilor înaintea tatălui era suferința maximă la care acesta putea fi supus! Asta înseamnă că unii chiar au înțeles ce trebuia, spre bucuria mea! Nu întâmplător, aveau pentru ora de religie de realizat un proiect despre stilurile arhitecturale ale bisericilor ortodoxe și cei mai mulți au ales stilul brâncovenesc.

Poate fi alegerea filmului nepotrivită pentru acești elevi? E prea dur? La cum se lovesc în joacă în pauze și văzând ce jocuri agresive au pe telefoanele oferite de către părinți, cu siguranță, nu! Nu este un film care instigă la violență, dar pare să „instige” la statornicie în credință, într-o vreme în care viața duhovnicească a familiei și practica religioasă constantă sunt tot mai alterate de influențele drepturilor și libertăților sub acoperire ale răului ce pierde suflete.

Părinți nepregătiți să fie părinți...

În contrast cu sufletele „chinuite” de prea mult-binele din familie sunt elevii din centrele de plasament care își duc după puterile lor viața departe de părinți - unii doar i-au născut și au dispărut pentru totdeauna din viața lor! Alții își văd părinții de câteva ori pe an, împovărați de multe alte griji, lipsiți poate și de înțelepciunea alegerii de a face față calității de părinte. Nu e perfect la centrul de plasament, adesea e o soluție „de avarie”, și nu pentru că cei pregătiți anume pentru a lucra în aceste instituții nu-și fac datoria, ci pentru că așa merg lucrurile într-un domeniu cu deficit de personal.

Am mulți astfel de elevi care-mi dau lecții de viață, pe care îi valorizez în fața celorlalți copii, îi încurajez, încerc să-i ajut și să-i fac să înțeleagă că Dumnezeu nu rămâne niciodată dator și, acolo unde lipsește ceva, compensează cu altceva care să umple golul. Părinții sunt datori să fie alături copiilor lor până când aceștia se pot descurca singuri! În caz contrar, acești copii ajung să fie crescuți de străini, fără alintări, mângâieri și fără răsfățul părintesc. Instituțional, rece, detașat...

Ca om normal, așa cum mă consider și eu, nu pot să nu fiu câteodată critică în sinea mea în privința părinților iresponsabili! Știu că nu am dreptul să-i judec, dar... mă dor privirile resemnate ale copiilor, copii care vin și mă îmbrățișează pur și simplu ca pe o mamă și cărora nu le pot oferi mai mult, deși au nevoie! Încerc să mă apropii sufletește de ei și, în același timp, să păstrez distanța, o distanță de protecție poate, ca nu cumva să fiu cândva în situația de a-i dezamăgi și eu! Sunt copii maturizați prea devreme, care de multe ori au ieșiri comportamentale urâte nu pentru că au un suflet rău, ci pentru că pare să iasă durerea din ei așa, mai multă deodată... și cine îi ascultă? Cum altfel să atragă atenția asupra lor? Într-o societate răvășită și ciuntită sufletește, ei ai cui sunt? Am primit răspunsul când i-am întrebat dacă vor să meargă să se spovedească și să se împărtășească: „Doamna, eu vreau!” - mi-a răspuns o fetiță cu sufletul frânt... abandonată de părinți, căutată din când în când de un bunic care-i mai trimite pachete și bani de buzunar, la centrul de plasament, fardată excesiv la școală, uneori (tot din nevoia de a ieși în evidență cu ceva, chiar dacă greșit!), cercată de depresie după depresie, pentru care a fost internată și ia medicamente...

Extrema cealaltă

Minunate lucruri pot face pentru copiii lor părinții care îi ajută pe aceștia să atingă performanța sufletească și școlară, a rezultatelor la olimpiade și concursuri. Ca profesor metodist pentru gimnaziu, am însoțit pentru a doua oară un lot de elevi calificat la etapa națională a olimpiadei: anul trecut la Deva, pentru Olimpiada de religie, anul acesta la Craiova, pentru Olimpiada interdisciplinară de cultură și spiritualitate românească.

Fiecare experiență a fost înălțătoare și emoționantă pentru elevi, părinți și profesorii însoțitori de lot. A fost un timp scurt în care am legat prietenii solide, am învățat să iubim competiția fără să fim invidioși, să ne bucurăm de succesul celorlalți. O altă lume, tare frumoasă, în care totul a fost pozitiv pentru că atâtea suflete curate de copii, care-și primesc porția de iubire părintească și sunt stimulați să fie tot mai buni, transformau orice provocare într-o rază de soare!

De fiecare dată ne-am întors obosiți, dar o oboseală atât de plăcută, care-ți dă elan și inspirație ca pe viitor să faci și mai mult, și mai bine! Nu pot acum, privind în urmă la efortul uriaș al organizatorilor de a ne primi cu brațele deschise în orașul lor, de a ne arăta ce au mai frumos și de a ne ospăta cu ce au mai bun, decât să spun: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!” 

Unde căutăm motivația

Mă uit în jurul meu adesea și mă întreb de ce ne agităm, unde ne grăbim... avem fiecare un drum de parcurs la capătul căruia ne așteaptă familia, șeful, colegi, prieteni, bucurii și dorințe, neprevăzutul! Încerc să găsesc motivația de a face un lucru sau altul și de cele mai multe ori această motivație o reprezintă copiii, fie că-mi sunt elevi, fie copiii mei de acasă. Simt că nimic nu este mai important decât să avem grijă de ei, să-i educăm, să-i dojenim, să ne rugăm pentru ei, să le facem bucurii, să le arătăm frumos și partea grea a vieții, ca să-și ducă la rândul lor poverile de adulți cu înțelepciune. Și caut soluțiile cele mai bune, energia necesară, oamenii potriviți și momentul oportun ca să fac tot ce pot, așa cum rânduiește Bunul Dumnezeu; când nu mai știu sau nu mai pot, Îl caut! Ce bine ar fi să înțeleagă și copiii că El este mereu disponibil, Părintele părinților, Părintele copiilor, Iubirea și Ajutorul nostru infinit și necondiționat!

Slavă Ție, Doamne, pentru toate lecțiile pe care mi le dai, pentru elevii minunați care Te caută după puterea lor, Slavă Ție, Doamne, pentru anul școlar care s-a încheiat cu diplome: de performanță, de Oameni, de emoții, de final!