Un grădinar și 27 de flori...

Un buchet imens de emoții bate sfios la fereastra sufletului meu. E momentul epilo­gului... Privesc înaintea mea și văd o grădină imensă cu flori... Dar eu? Cine sunt eu? Sunt și eu o floare printre flori? Nu, eu sunt dascălul-grădinar, dăruit de Dumnezeu cu talantul dragostei, al răbdării, al puterii de jertfă pentru frumos, valoare și înălțare spirituală. Minunat drum, dar dificil, pavoazat cu osanale și cu ramuri de finic, dar mânjit la orice pas de judecăți omenești, de blamări, de răstigniri... 

Fiecare copil, devenit adolescent, e un mugure prefăcut în floare. Fiecare copil este o floare diferită și toți copiii, laolaltă, fac din lumea școlii o minunată grădină cu flori. Unele răspândesc mai mult parfum, altele mai multă culoare; unele sunt mai stridente, altele mai pale, unele mai semețe, altele mai scunde; unele sunt mai îndrăznețe, altele mai timide; unele mai mândre, altele mai smerite; unele mai zgomotoase, altele mai liniștite; unele fragede, altele puternice; unele cochete, altele simple; unele - trestii visătoare, firi poetice, iar altele - raționale, pragmatice. Unele flori au fost mai ascultătoare, mai docile, mai maleabile, altele mai răzvrătite, mai ciufulite în bătaia vântului, scoțându-și amenințătoare spinii și zbârlindu-se la fiecare adiere de cuvânt ce nu se plia pe firea lor colerică.

Fiecare floare are farmecul ei. Fiecare răspân­dește în suflet bucurie unică și fiecare a mângâiat cu o petală inima grădinarului sau i-a rănit dragostea cu un spin, vreme de patru ani. Dar, la ora iertărilor, rănile devin cicatrici și durerile se șterg. Sufletul meu de dascăl-grădinar le-a iubit pe toate la fel. Aceeași rouă binefăcătoare am turnat în cupa fiecăreia, dar florile au crescut în ritmul lor. Să nu le comparăm! Eu m-am străduit să le îngrijesc, le-am mângâiat cu logos blând, le-am învăluit în dragoste părintească, le-am udat cu apă vie și am încercat să le fac să crească drept, vertical, dăruindu-le cu prisosință sfat bun, iubire, speranță și cuvânt de învățătură. Am încercat - și îndrăznesc să cred că am reușit - să le ud pe toate cu stropul de învățătură și de educație. Unele au sorbit o picătură, altele o fântână; unele au primit cu pipeta, altele cu ulciorul, fiecare după puterea ei.

De câte ori nu și-a lăsat sărmanul grădinar micile flori de acasă însetate de dragoste, înveșmântate în colbul uitării, cerșind într-un colț stingher al grădiniței un dram de atenție, de iubire maternă! De câte ori nu a uitat să-și ude propriile flori din grădina sa, dar niciodată pe cele din grădina școlii! Pe cele de acasă le uda noaptea, cu lacrimi de vinovăție. Doar atunci avea vreme să le depună pe fragedele petale, în tip ce dormeau, sărut fierbinte și rugăciune de iertare. Dar să revenim la grădina noastră minunată!

La început, mugurașii de floare erau foarte gălăgioși, având chef de joacă, asemenea tuturor mugurilor alintați de vântul primăvăratic. Erau plăpânzi, însă foarte energici. Dar vremurile nemiloase au făcut ca, în scurt timp, cineva să închidă poarta grădinii, iar boboceii veseli nu au mai putut nici să râdă, nici să plângă, nici să se joace împreună. Au fost sfătuiți să crească izolat, să nu mai privească unii spre alții, să nu se ajute la nevoie, să nu-și mai admire unul altuia culorile, să nu se mai contamineze unul cu parfumul celuilalt, să nu mai accepte ca raza de soare să îi atingă, să nu se mai lase mângâiați de aerul binefăcător.

Grădina s-a închis, tocmai când mugurii s-au transformat în flori fragede. Grădinarul a suspinat, iar florile s-au întristat. Pentru o clipă, mare cât o veșnicie, florile au crescut izolate în serele proprii. A fost destul cât să le învețe pe proaspetele floricele să nu mai întindă petala pentru a ajuta, să nu mai îmbrățiseze pentru a vindeca, să nu mai mângâie pentru a înălța. Ecrane mari și obositoare le despărțeau acum pe unele de altele, și pe toate, laolaltă, de grădinarul-dascăl. În tot acest timp, fiecare floare a îngrămădit în suflețelul ei dureri tăinuite și neștiute de nimeni. Cele vesele s-au îmbolnăvit de tristețe, cele energice - de izolare, cele eru­dite - de nepăsare. După un timp, când ecranele serelor s-au ridicat și florile au fost scoase din nou în grădină, unele s-au îmbolnăvit de prea multă lumină, altele și-au izolat căpșoarele între frunze, altele și-au plecat cupele sau petalele sfioase. Grădinarul le-a mângâiat, le-a udat, le-a vorbit cu și despre Iubire, Credință și Nădejde, despre pronia divină, despre Marele Grădinar, Care ține în palme întregul eden al lumii și despre ideea minunată și plină de speranță că nimic nu se poate întâmpla în lume fără voia Sa. Și, ca prin minune, petalele lor, atinse de harul Logosului divin, au căpătat din nou culoare, iar florile au răspândit iarăși parfum, și au primit Lumina lumii, și au sorbit din nou din izvorul de Apă Vie, renăscând în chip minunat. 

Să aveți grijă de sufletele voastre

Dar, când păreau că au uitat de ecranele sub care au stat izolate, o altă adiere ostilă le-a frânt liniștea și dorul de ascensiune spre Viață. De departe, dar nu de foarte departe, au venit vești de dezrădăcinare, temeri și neliniști. Cu groază priveau nedumerite spre ecranele deformatoare de minți și de suflete, de la care aflau doar vești cumplite, doar statistici cutremurătoare și, din nou, florile minunate și-au plecat capetele, și-au încorsetat speranțele, iar bucuria puerilă, renăscută, s-a ofilit iarăși. Grădinarul le-a vorbit despre liniște și nădejde, despre muncă și rugăciune, despre jertfă și eroism, despre patrie și patriotism, iar pe chipul florilor au reînviat dragostea de frumos, de bine, cinstea pentru eroi și sfinți. Grădinarul le-a sfătuit să înalțe capetele plăpânde spre Cer și le-a amintit că nu trebuie să se teamă. Apoi le-a vorbit din nou despre Marele Grădinar, Care a dăruit florilor Sale pacea Lui (Ioan 14, 27) și le-a amintit, pentru a câta oară, că nici un rău nu se va atinge de ele, dacă vor rămâne în comuniunea iubirii divine, rugându-se și psalmodiind împreună pentru pace, dragoste și adiere lină, atât pentru prieteni, cât și pentru neprieteni.

Apoi, privind cu dragoste, compasiune și iertare în grădina vecină, bătută de vânturi și de ploi năprasnice, grădinarul și-a sfătuit florile să fie milostive, să mângâie răni, să deschidă larg porțile inimilor, pentru a le face loc, în pământul nostru, și florilor rănite sau înăbușite de durere, să dăruiască parfum și culoare și celor ce nu au, pentru a-și aduna comori în Edenul ceresc, acolo unde „nici molima, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă și nu le fură” (Matei 6, 20). Și, anotimp după anotimp, florile mele s-au deschis pe deplin. Acum sunt încântătoare și puternice.

Marele nostru poet și filosof Lucian Blaga spunea atât de frumos și de adevărat că „sufletele tari sunt cele pe care le lovește cel mai des ciocanul sorții” și tind să cred, după ce mi-am petrecut patru ani alături de aceste minunate flori, că toate durerile prin care au trecut le-au făcut mai puternice, mai parfumate, mai generoase, mai iubitoare și mai pregătite să înfrunte vicisitudinile vieții acesteia. Să aveți grijă de sufletele voastre curate, dragile mele flori! Să nu lăsați muștele să vă întineze veșmântul vostru pur de catifea! Să creșteți vertical, demn, și să vă plecați corola doar pentru a ajuta alte flori să se înalțe! Să vă îndoiți lujerul de bun samarinean doar pentru a purta în spate pe aproapele vostru căzut între tâlhari sau sufocat de buruienile câmpului! Să primiți loviturile furtunilor vieții cu aceeași seninătate cu care primiți și mângâierea razei de soare! Să nu uitați că lumea aceasta, prăbușită în abisul utilului, al tangibilului, al strălucirii false, artificiale, poartă în ea, cu lăcomie, un imens dor de frumos, de culoare, de lumină!

Copiii mei, florile mele dragi, să dăruiți din edenul sufletului vostru tuturor celor în nevoi, tuturor celor încorsetați de grijile lumești, stropul de bucurie, de lumină, de culoare, absolut necesar liniștii și ascensiunii sufletești! Să aveți parte de ploi curate, de adieri blânde de vânt, de raze mângâietoare, și nici un nor străin și ostil să nu îndrăznească să vă umbrească valorile pe care cu bucurie și cu profundă iubire am încercat să vi le sădesc în suflete: dragostea de familie, de limba română, „dulce ca un fagure de miere”, de patrie și de Dumnezeu - Grădinarul nostru drag, Care ni le-a dăruit pe toate. Aveți încredere, florile mele minunate, că frumusețea, lumina și dragostea vor învinge și vor stăpâni pământul! Cu petale de gânduri bune, dascălul vostru grădinar, dirig. prof. Marinela Modiga.

(Marinela Modiga este profesoară la Școala Gimnazială „Miron Costin” din Galați)