Un nou început...

„...Să vă fie anul-an/ suplu ca pe râuri unda,/ să nu fie bolovan/ peste suflete secunda,/ nori să fie doar de ploaie/ peste câmpuri, jos, în vale,/ niciodată să-ntretaie/ raza fragedă de soare;/ fie aerul curat,/ plin de păsări liniștite,/ niciodată sfâșiat/ de lungi fumuri stalactite.../ pâinea să vă stea pe masă/ aburindă, aburind/ gheața ultimă rămasă/ pe ferestrele din gând...” O frântură de urare străbate timpul, agățându-se de petalele sufletelor noastre și pulsând un dor nebun de bucurie, de pace, de senin. Pentru fiecare dintre noi, un An Nou înseamnă recunoștință, mulțumire, visuri, speranțe. 

Și dacă poeții noștri mânuiesc atât de frumos și de sensibil talantul logo­sului, dăruindu-ne cuvinte sau „necuvinte” cu putere de mângâiere, marii noștri părinți ai Bisericii ne împărtășesc, la rându-le, din expe­riențele lor duhovnicești, din înțe­lep­ciunea și din harul lor sfințitor, ajutându-ne să păstrăm calea cea strâmtă ce duce către mântuire, împovărând cuvintele cu dulceața și cu forța tămăduitoare și transformându-le în trepte spre urcușul nostru duhovnicesc. Iată ce ne urează Sfinții Părinți și marii noștri duhovnici, la început de an:

Pentru Cuviosul Efrem Filotheitul, Anul Nou este „un nou început”: „Să-L rugăm pe Dumnezeu pentru acest nou an - iar dacă ne va dărui și alți ani, ai Lui sunt - să ne ajute să punem lucrurile la locul lor, să ne dăruiască un nou început”; Sf. Teofan Zăvorâtul ne îndeamnă la rugăciune de mulțu­mire, spunându-ne că „Dumnezeu, Stăpânul vremii și al vieții noastre, ne-a dat să încheiem un an și să intrăm în altul. În această clipă de trecere ce se cuvine oare? Să ne înălțăm mâinile către cer și să dăm mulțumită Domnului pentru milele Sale cele trecute și să-L rugăm să prelungească bunăvoirea Sa și pe viitor”.

Cuvintele de învățătură ale părintelui Cleopa despre grija cea mai mare de Anul Nou sunt trepte spre Veșnicie: „Să mulțumim Prea­sfintei Treimi și Maicii Domnului, care mijlocește pentru toată lumea, că ne-a învrednicit să mai trecem un an. Să ne hotărâm în inima noastră să punem început bun și să petrecem de aici înainte cu Dumnezeu, creștinește. Începând de la Anul Nou, grija noastră cea mai mare este să ne înnoim viața, să luăm aminte, cu fiecare An Nou, să lăsăm câte un păcat care ne stăpânește cine știe de când și să punem în locul lui o virtute. Să iertăm greșelile celor ce ne-au supărat, să-i iertăm pe toți, să începem Anul Nou cu inimă curată și cu credință în Dumnezeu. Că dacă începi bine din ziua întâi - fiindcă ziua bună se arată de dimineață -, așa o să-ți meargă tot timpul. Du-te prin sate acum, în noaptea aceasta. Este iadul pe fața pământului. Iată cum știu oamenii să mulțumească lui Dumnezeu că le-a mai dat un an de viață! Toți trebuie să mulțumească. Toată zidirea lui Dumnezeu. Căci viața și ființele și toate vremurile sunt în mâna lui Dumnezeu”. Marele nostru duhovnic ne îndeamnă „să nu cheltuim vremea în zadar” și „să nu ne încurcăm cu grijile veacului acestuia ca și când am fi nemuritori”, și toate aceste sfaturi sunt rezultatul unor profunde experi­ențe de viață trăite la căpătâiul celor încărcați de ani și de dureri.

Privirea îmi coboară acum asupra cuvintelor pline de înțelep­ciune ale unuia dintre cei mai mari români, istoricul Nicolae Iorga: „Pierzi în viață ani, iar la moarte cerșești o clipă”. Cât adevăr cuprins în cuvinte atât de simple! Asemenea marelui istoric, și părintele Arsenie Papacioc încerca, prin darul cuvântului, să ne deschidă ochii sufletului și să ne facă să înțelegem cât de importantă este clipa, ultima clipă, pe care cu toții suntem conștienți că o vom atinge cândva, dar pe care, incon­ș­tienți, o împingem cu puterea gândului cât mai adânc în abisul ignoranței noastre, de parcă plecarea din această „tindă a Veșni­c­iei” ar aparține tuturor, mai puțin nouă: „Să vedeți, când se oprește răsuflarea, cât de importantă este o clipă”.

Ne-am luat rămas-bun de la vechiul an și am primit cu bucurie Anul Nou, alături de părintele duhovnic, de copiii mei și de oamenii dragi sufletului meu, în Corabia în care, la cumpăna dintre ani, s-au făcut rugăciuni pentru pace, pentru sănătate, pentru ploaie la bună vreme, pentru a ne feri Dumnezeu de boli, de cutremure, de potop, de foc, de sabie, de venirea altor neamuri și de războiul cel dintre noi. Rugăciunea în comuniune s-a încheiat. Afară, valurile ce purtau Corabia noastră liniștită se luptau cu dezlănțuiri de pocnete nesfârșite. În mijlocul furtunii, încercam să ne păstrăm în suflete pacea lui Hristos, căci așa ne îndemna gheronda Iosif Vatopedinul: „Să nu tăceţi, să strigaţi pe Hristos! Nu v-am spus să nu tacă gura voastră? Chiar dacă este gălăgie în jur, să chemaţi numele Lui: Doamne Iisuse Hristoase, Doamne Iisuse Hristoase...”

Am grăbit pasul spre corăbioara de acasă, înconjurați de pocnete sinistre. În fața noastră, un biet cățeluș, speriat de atâtea zgomote, alerga iute ca săgeata, de colo-colo, fără nici un rost. Turturelele care până acum dormeau liniștite pe crenguța salcâmului din fața ferestrei dispăruseră și ele. O întrebare fără răspuns îmi chinuia mintea: Cum de s-a putut înlocui pocnetul „din bici, pe lângă boi” (G. Coșbuc), tradiția noastră atât de frumoasă, cu niște zgomote asurzitoare? Cum de se acceptă așa ceva? Un lucru e cert: cei care au dat dezlegare acestor răbufniri sălbatice nu au nici Dumnezeu, nici dragoste și nici respect față de oamenii cuminți și față de natura obligată să suporte tortura și mizeria din partea Măriei Sale, omul...

Iertare că am avut îndrăzneala, în aceste clipe de început, să descă­tușez durerea și dezamăgirea mea și a multora, dar glasul tremurând al unei bunicuțe dragi sufletului meu m-a impresionat până la lacrimi: „Frumoase sărbători, maică, dar păcat că sunt umbrite de obiceiurile astea păgâne... Copiii ăștia nu știu ce e războiul și parcă și-l doresc, parcă-l cheamă...”

Acum, când liniștea s-a așternut din nou peste noi, îmi doresc și doresc tuturor tot ce e mai frumos și mai bun pentru bucuria și mântuirea sufletelor noastre: răbdarea lui Iov, înțelepciunea lui Solomon, curajul lui David, smerenia Maicii Domnului, mila samarineanului, puterea de mărturisire a Adevărului pe care au avut-o Sfinții martiri ai creștinătății, nădejdea fiului risipitor, credința cât un bob de muștar, dragostea care nu cade niciodată, lumina și puritatea sufletului-copil proaspăt dezlegat de păcate, dorurile părinților ostoite de îmbrățișările fiilor, timp pentru a jertfi și pentru a înțelege valoarea jertfei, vreme pentru a ne sfătui, pentru a ne asculta și a ne săruta pruncii, timp pentru a ne mângâia bătrânii, dulceața rugăciunii neîncetate, pacea sufletului împăcat cu sine, cu semenii și cu Dumnezeu... iar deasupra tutu­-ror - dorul nestins de Potir...

Zbor lin pe aripile îngerului păzitor, dragii mei... și să nu uităm, acum, de un minunat cuvânt de învățătură și de încurajare al marelui nostru părinte Bartolomeu Anania: „Când te găseşti în fundul prăpastiei să nu disperi, iar dacă ai ajuns în vârful muntelui, să nu ameţeşti. Să ştiţi că această a doua primejdie e mai mare decât prima, pentru că în fundul prăpastiei apelezi la rugăciune, ca izvor de putere, însă când ai ajuns în vârful muntelui, uiţi de ea”.

Și pentru că am început acest discurs cu o frântură din „Urarea” lui Nichita Stănescu, voi încheia apelând tot la frumoasa artă a cuvântului, citând versurile minunate, cu iz de rugăciune, ale poetului Mihai Beniuc: „Mă rog la floarea de cireș,/ Mă rog la frunza de măceș,/ Mă rog la spicul grâului;/ Mă rog la unda râului:/ Dă-i omului tot ce-i frumos,/ Dă-i gânguritul cel duios/ Al porumbeilor pe ram,/ Dă-i boare de parfum prin geam;/ Dă-i dorul de-a umbla prin munți,/ Cu zori și cu zăpezi pe frunți,/ Cu flori pe cărărui, pe stânci,/ Cu vulturi peste râpi adânci;/ Dă-i pâine albă lângă vin,/ Și peste case cer senin,/ Și frate bun și bun vecin,/ Și somnul noaptea fără chin;/ Dă-i chipul din izvor curat/ În care și-a astâmpărat/ Și setea și obrazul cald/ În drumul lui către înalt./ Mă rog la toate câte sunt/ Să fie bine pe pământ”.

(Marinela Modiga este profesoară la Școala Gimnazială „Miron Costin” din Galați)