Vindecarea trupească, taină dumnezeiască

Şi mulţimile Îl urmau oriunde ar fi călătorit. De prin împrejurimi sau ostenind la drum îndepărtat, veneau pentru a nu se mai întoarce vreodată la ceea ce fuseseră înainte, uitând de timp, de casele lăsate în urmă, de ei înşişi. Ce taină le purta paşii mereu către Învăţătorul din Nazaret, Fiul neprihănitei Fecioare? Ce foc putea aşeza El în inimile lor încât adâncul lor să răsune doar de dulcea chemare a Tatălui? Cuvintele Lui aveau forţa de a-i transfigura deplin în ucenici ai adevărului şi vindeca „toată boala şi toată neputința în popor” (Matei 4:23).

Sunt oraşe care, în timp, au strâns laolaltă contraste vizibile dintre cele mai contradictorii, între actual şi tradiţional, între formele variate de cult şi elementele stilistice de cultură ce au pătruns în ţesătura istoriei lor cu discreţie uneori, alteori cu vigoare, dar întotdeauna determinant pentru viitor. Acolo, fiece piatră ar putea grăi mai bine despre trecut decât ar putea-o face oamenii aşezaţi în acele locuri, vreme îndelungată. De altfel, e lucru ştiut faptul că civilizaţia umană şi timpul s-au modelat reciproc cu aceeaşi elevată fidelitate şi perseverenţă faţă de valorile universale aşa încât pământul natal, oriunde ar fi acesta pentru fiecare dintre noi, a primit cu recunoştinţă propriul său nume şi frumuseţe spirituală exprimată într-o tăcere ce se va auzi mereu, până în vastele orizonturi.

Aceste locuri au creat continuitate între ieri şi lumea de astăzi, pentru că nu uită şi nici nu judecă ceva din cele ce le-a fost dat să li se întâmple şi poate de aceea soarele pare că n-ar mai dori să le părăsească cerul. Cu ochii închişi, când vederea lasă pe cele din afară şi se coboară în inimă, se vede mai bine ţesătura deasă a veacurilor lor, care, de n-ar fi rămas însemnate cu sânge şi cerneală, s-ar fi crezut lesne că timpul nu le-a cunoscut niciodată în drumul lui.

Descoperim un astfel de loc temerar în Turcia, aşezat central ca o inimă vibrând cu o mie şi una de vieţi cât să cuprindă la un loc toate poveştile Şeherezadei. Acesta este Kayseri (de la vechiul nume Cezareea - „cetatea împăratului Caesar”), oraşul cucerit de multe popoare încă din Antichitate, ele însele cucerite de măreţia lui unică, un popas ales pentru negustorii care-şi mânau caravanele pe Drumul Mătăsii, ramificat în rute complexe dinspre Persia către Europa. Secolul al IV-lea d. Hr. avea însă să schimbe rânduiala obişnuită a oraşului, creându-se dintr-odată un spaţiu comun între istoria acestuia de două milenii şi cea a magnificei construcţii ce se înălţa la hotarele lui, frumoasa Vasiliada - cel dintâi spital din lume, întemeiat de un adevărat apostol prin vocaţie, preot şi învăţător al Bisericii, care îl va numi cu dreptate „văpaia Duhului”: Sfântul Ierarh Vasile cel Mare (330-379).

Adevărata iubire
de aproapele

Vasiliada, ca o altă Vitezda de odinioară, o capodoperă monumentală a cărei frumuseţe exterioară a putut fi egalată doar de menirea ei de a-i îmbrăţişa şi îngriji pe cei sărmani, uitaţi, lăsaţi în urma tuturor, încercaţi de lipsuri şi mai ales pe cei zdrobiţi de suferinţa bolilor fără întoarcere. Vasiliada, mărturia faptului că tot ceea ce noua învăţătură zidise până atunci prin Cuvântul Întrupat în lumina de pe chipurile martirilor creştini biruitori, se zidise acum din piatră: Iubirea, acea cale intimă prin care Hristos, sub propria-i suferinţă de pe Cruce, spune fiecăruia „te iubesc!”.

Iată adevărata iubire de aproapele la care suntem chemaţi: lucrătoare şi totală, mereu într-o continuă mucenicie mai presus de înţelegerea lumească: „Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi” (Iacov 5, 16). Reprezintă atât trăirea nemijlocită şi profundă în sensul Evangheliei, asemeni Mariei, cât şi lucrarea ostenitoare a Martei, pentru că „învăţătura faptelor este cu mai de crezare decât învăţătura cuvintelor”, scria Sfântul Vasile cel Mare.

De secole, minunile împlinite de Hristos Mântuitorul ne uimesc în multe feluri şi le primim în tot atât de multe feluri: cu teamă, evla­vie, smerenie sau într-o tăcere care poate ţine locul tuturor bucuriilor. Fiecare dintre aceste minuni a creat mistic o nemediată şi sublimă legătură între harul dumnezeiesc şi omul care a trăit-o plenar ca pe un dar cu multe înţelesuri şi, din acea clipă, când fiinţa umană e transfigurată de iubirea Lui, totul va fi transfigurat în planul întregii creaţii. Totul redevine lumină şi pace în inima noastră, aşa cum ne îndeamnă Sfântul Serafim de Sarov: „Fii în pace cu tine însuţi şi cu Dumnezeu şi cerul şi pământul se vor împăca cu tine”.

Însă cea mai copleşitoare minune rămâne vindecarea de orice suferinţă, pentru că suferinţa este cea mai adâncă şi cea mai prezentă dintre toate realităţile vieţii umane. Acolo, în zdrobirea ei nerostită, coboară la noi Hristos, „Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre”, şi, dăruindu-Se pe Sine integral, ne oferă de fapt tot ce are şi este El în acele clipe: Iubire. În cele din urmă, întâlnindu-ne, oriunde am fi, oricum am fi, pe toţi ne cuprinde în Lumină. O, iertătoarea Lui Lumină neîncăpută în hotarele timpului ce aduce nu doar vindecarea de suferinţă, ci şi pe Vindecător, Mielul lui Dumnezeu, Cel care nu a ocolit suferinţa ci pentru noi a purtat „povara durerilor sfinte” (Radu Gyr) şi, astfel, „prin rănile Lui, noi toţi ne-am vindecat” (Isaia 53, 5).

Cu iubirea noastră stingem suspinul aproapelui întristat şi lipsit de nădejde, dar numai iubirea dumnezeiască vindecă trupul şi sufletul cu adevărat şi pentru totdeauna, căci „ce sunt iubirile omeneşti pe lângă iubirea dumnezeiască?” (Sfântul Porfirie Kafsokalivitul). Numai Iubirea Lui Hristos poate totul, are totul şi se împarte tuturor în aceeaşi măsură fără măsură, însă pentru fiecare se lasă în moduri diferite cunoscută şi atinsă, taină pururi exterioară materiei, prea fragilă să poată ajunge la înţelesurile ei.

Doar această iubire ne trece prin încercările suferinţelor pentru a ne ajuta să înţelegem deopotrivă sentimentele şi furtunile de pe cerul inimii noastre, să le găsim sensul corect şi să ne unim deplin cu El, Lumina lumii: „Puterea iubirii este atât de mare încât sufletul omenesc nu poate fi biruit de nici o boală sau necaz”, spunea Sfântul Ierarh Tihon de Zadonsk. Iar aceasta se întâmplă pentru că Hristos nu ne vindecă niciodată în chip neîndurător şi cu orice preţ, ci nespus de mângâietor, cu blândeţe, fără a ne tulbura: „Boala trupului să nu slăbească tăria sufletului!”, ne îndeamnă Sfântul Ioan Gură de Aur. Iar blândeţii Lui, sufletul îi răspunde cu o credinţă ce poate depăşi imperativul curajului: „Cred, Doamne! Ajută necre­dinței mele!” (Marcu 9, 24).

Iată frumuseţea încrederii absolute: să ne aşezăm suferința în mâinile lui Dumnezeu şi atunci El ne va aşeza pace în inimă, într-o sublimă împărtăşire din acelaşi potir euharistic al Iubirii, când omul şi Hristos devin o singură Cruce şi o singură Înviere: „Eu împart cu Hristos totul: trup şi suflet”, mărturisea Sfântul Grigorie Teologul. Şi atunci, suferinţa nu mai înseamnă întristare, ci devine ea însăşi o minune care ne înalţă deasupra limitelor noastre spre primăvara veşnică a Treimii Sfinte: „Dacă o cale conduce sigur la Împărăția cerurilor, atunci cu siguranță este suferința pe care o îndurăm cu răbdare” (Sfânta Coleta din Corbie).

Nu a izbutit să înfrunte numărul veacurilor. În tumultul lor, zidurile i-au fost sfărâmate, însă niciodată uitate, risipite şi totuşi adunate în memoria umanităţii ca într-o epistolă în care tot ceea ce s-a scris vreodată despre minunile vindecărilor se regăseşte acolo, în amintirea celui dintâi aşezământ pentru cei bolnavi şi singuri şi sărmani ai lumii. Vasiliada este darul istoriei pentru noi, prin mâinile lucrătoare ale marelui ierarh al Ortodoxiei şi, totodată, mărturia că Vindecătorul tuturor nu ne va uita nicicând: „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20).

Corina Luminiţa Căluian este profesoară la Liceul de Arte „Hariclea Darclee” - Brăila