Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Interviu „1 Decembrie 1918, ca o zi de Paști“

„1 Decembrie 1918, ca o zi de Paști“

Galerie foto (4) Galerie foto (4) Interviu
Un articol de: Raluca Prelipceanu - 29 Noi, 2018

Pentru românii ardeleni, 1 Decembrie 1918 a însemnat împlinirea unui vis, unirea cu țara-mamă. „Ziua a debutat cu Sfânta Liturghie săvârșită în cele două biserici româ­nești din Alba Iulia. Din jurna­lele și memoriile parti­cipanților ni s-au transmis emoția și bucuria extra­ordinară pe care ei le-au trăit atunci. Mulți au asemănat ziua de 18 noiembrie pe stil vechi/1 decembrie pe stil nou cu o zi de Paști, iar în biserici, în loc de pricesne, s-a cântat «Deșteaptă-te, române»”, afirmă Mircea Gheorghe Abrudan, cercetător ştiinţific în cadrul Institutului de Istorie „George Barițiu” al Acade­miei Române, Cluj-Napoca. Acesta a vorbit într-un interviu despre contextul istoric al anului 1918 și despre cum au pregătit ardelenii unirea.

1 Decembrie 1918 a însemnat pentru românii ardeleni împlinirea unui vis, Unirea cu țara-mamă. Vor­biți-ne despre contextul istoric al acestui an și despre cum au pregătit ardelenii unirea.

1918 a fost anul care a schimbat istoria României. Încă din primăvară, președintele american, Woodrow Wilson, emite în cadrul Congresului renumitele 14 puncte. SUA intraseră în război în 1917 de partea Antantei, deci a Franței, Marii Britanii, Italiei, României, și între cele 14 puncte președintele acesta vizionar s-a gândit cum se va organiza Europa răvășită de un război care a făcut 50 milioane de victime, deci practic războiul a reprezentat o industrializare a morții și un punct esențial a fost cel al autodeterminării popoarelor. Fiecare popor din Europa Centrală și Orientală, în mare parte cuprinsă în Imperiul Austro-Ungar și în Imperiul Țarist, a avut posibilitatea pentru întâia oară în istorie să decidă singur cum să se organizeze din punct de vedere teritorial și administrativ. La acest articol au făcut apel toți oamenii politici: români, cehi, slovaci, croați, italieni, nații care făceau parte din Austro-Ungaria ca etniile lor să poată să devină o țară de sine stătătoare. Lucrul acesta a fost asumat de elita politică românească din Transilvania prin vocile lui Vasile Goldiș și Alexandru Vaida-Voievod, care în 12 octombrie s-au întâlnit la Oradea și au structurat acea declarație de independență a românilor din Transilvania față de Ungaria, citită șase zile mai târziu, pe 18 octombrie, de Alexandru Vaida-Voievod în Parlamentul de la Budapesta. În ace­eași zi s-a creat acest Consiliu Român Central, care avea ca membri șase parlamentari din Partidul Național Român și șase din Partidul Social-Democrat. Oamenii aceștia au preluat frâiele din cele 130 de comitate, cum erau orga­nizați atunci românii, în care românii erau majoritari sau reprezentau o majoritate relativă, trecându-le sub autoritatea acestui Consiliul Român Central, în contextul în care, la începutul lui noiembrie 1918, Puterile Centrale se prăbușesc. Se semnează ar­mistițiul și apoi în 11 noiembrie Germania capitulează, urmând exemplul Austro-Ungariei. Avem, așadar, de-a face în zona aceasta cu un vid de putere, cu un stat în disoluție. Chiar în anumite surse aceasta este numită epoca revo­luțiilor, iar în spațiul Ungariei iau naștere și curentele comuniste, avându-l drept reprezentant pe Bela Kun. Ungaria este salvată de comunism de către armata română. În acest context, românii se organizează exemplar prin Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, decisă de Consiliul Național Român Central.

De ce la Alba Iulia?

Pentru că aici fusese capitala lui Mihai Viteazul și, chiar mai important, la Alba Iulia era încă proaspăt în epocă martiriul lui Horea. Totodată, Alba Iulia era în mijlocul Transilvaniei, deci accesul era destul de facil pentru că exista o cale ferată. Câmpul pe care s-au strâns cei 100.000 de oameni, unde se înalță astăzi Catedrala Încoronării, în mentalul colectiv românesc se numea Câmpul lui Horea. Toate reuniunile, organizațiile corale, artistice, în­­vățătorești, preoțești, sociale au făcut efortul de a-i coagula pe oameni, de a mișca sufletele și a-i porni pe oameni spre Alba Iulia într-un context de iarnă, cu frig, în care nu existau mijloacele de transport din ziua de astăzi. Cei din sudul Transilvaniei, Sebeș și Săliștea s-au dus pe jos sau cu căruțele, de pildă. Au fost acolo mii de oameni, de aceea este apreciabil efortul lor și ne aducem aminte cu emoție de înaintașii noștri.

1 Decembrie 1918 a rămas în istoria noastră ca o zi astrală. Vă rugăm să punctați momentele esențiale ale acelei zile.

Ziua de 1 Decembrie 1918 a debutat cu Sfânta Liturghie să­vârșită în cele două biserici ro­mânești din Alba Iulia. Era o biserică ortodoxă, unde ca protopop slujea de obicei părintele Iustinian Teculescu, ales ulterior Episcop al armatei române, și biserica greco-catolică. În acea zi, în biserica ortodoxă a slujit Episcopul Ioan Ignatie Papp al Aradului și locți­itor de Mitropolit al Transilvaniei împreună cu Episcopul Miron Cris­tea și cu protopopii. Iar în cealaltă biserică greco-catolică au slujit cei trei episcopi: Iuliu Hossu, Traian Frențiu și Demetriu Radu. La ora 7:00 s-a slujit un Te Deum, iar în jur de ora 9:00 au ieșit cetele din cele două biserici și s-au îndreptat spre Sala Casinei sau a Cercului Militar din Alba Iulia, care astăzi este Muzeul Național al Unirii. Acolo au intrat cei 1.228 de delegați, împuterniciți cu acele credenționale pe care le-au primit din comunitățile pe care le reprezentau, căci au fost aleși câte cinci din fiecare circumscripție electorală. Adunarea s-a deschis prin­tr-o cuvântare a lui Gheorghe Pop de Băsești, iar co-președinți ai adunării au fost Episcopul ortodox Ioan Ignatie Papp și Episcopul greco-catolic Demetrie Radu. Apoi a luat cuvântul Vasile Goldiș, care a venit cu o propunere de procla­mație. Textul oficial al procla­mației, denumită Proclamațiunea Unirii, este redactat de Vasile Goldiș, care era secretarul Episcopiei Aradului. O cuvântare impresionantă a avut-o Miron Cristea, republicată recent într-un volum „Miron Cristea - cuvinte despre Marea Unire”. Din jurnalele și memoriile participanților ni s-au transmis emoția și bucuria extraordinară pe care ei le-au trăit atunci. Un memorialist, Alexandru Ciurea, preot greco-catolic din zona Munților Apuseni, descria atmosfera astfel: „Oamenii se îmbrățișau, oamenii se sărutau, oamenii plângeau de bucurie”.

Cum arăta cetatea Alba Iulia în care Mihai Viteazul a intrat victorios la 1 noiembrie 1599?

După ocupația austriacă a Transilvaniei, care a survenit în urma păcii de la Karlowitz din 1699, austriecii au construit una dintre cele mai mari fortificații din sud-vestul Europei, la Alba Iulia. Cetatea Bălgrad, cum i se spunea în vechime, a fost botezată ulterior de austrieci Karlsburg, după împăratul Carol al VI-lea. În momentul în care ea s-a construit, austriecii au dorit să arate așadar nobilimii maghiare cine este noul stăpân, adică împăratul de la Viena. Când au fost proiectate şi construite zidurile cetăţii, arhitectul italian Visconti a ales să dărâme în cea mai mare parte ceea ce era deja existent, între care și Mitropolia, biserica ctitorită de Mihai Viteazul. Aceasta a fost dărâmată pentru a face loc noilor ziduri impozante. De aceea, este foarte greu să ne închipuim și să reconstruim ceea ce a fost anterior, pentru că o parte din materialele zidurilor anterioare s-au utilizat în noile construcții. Totuși, de exemplu, o parte din poarta de intrare în castrul roman a fost frumos refăcută prin restaurare.

Care era situația ortodoc­șilor în raport cu celelalte confesiuni din Transilvania?

Biserica Ortodoxă din Transilvania a suferit practic o decapitare în anul 1701, când Mitropolitul Atanasie Anghel și o mare parte din clericii săi au semnat actul de unire cu Biserica Romei. Deci, din punct de vedere ins­ti­tuțional, Biserica Ortodoxă din Transilvania a intrat într-o di­soluție. Vreme de 60 de ani, ortodocșii din Transilvania nu au fost recunoscuți de către statul austriac. În tot acest timp, Biserica Ortodoxă nu a avut o conducere ierarhică efectivă. Au rămas totuși o serie de comunități ortodoxe recunoscute de Viena, mai ales cea din Ţara Bârsei, care a reprezentat bastionul Ortodoxiei din Transilvania. Acestea au refuzat unirea cu Roma și curtea imperială a acceptat refuzul lor, comunitățile respective fiind puse inițial sub ascultarea Mitropolitului de la București, Antim Ivireanul, care le trimite Sfântul Mir și antimise, ca dovadă a legăturii canonice directe dintre ei și apoi, după ocuparea Olteniei în 1718, sub episcopul de la Râmnic până în 1749 și ulterior sub mitro­poliții de la Karlowitz. În 1761, împărăteasa Maria-Tereza acordă o toleranță ortodocșilor și le trimite un episcop în încercarea austriecilor de a pacifica zona după revolta lui Sofronie și de a da curs doleanței răsculaților orto­docși de a avea un episcop. Aceasta a fost principala solicitare a delegației ortodocșilor care a mers la Viena la împărăteasă cu jalba în piept: „Suntem fideli statului, plătim impozitele, dar să nu ne schimbați legea”. Așadar, austriecii acordă această toleranță îngrădită, tri­mițând în Transilvania un episcop administrator exempt, deci nu un episcop de drept. Acest episcop a fost Dionisie Novacovici al Budei. Lângă Budapesta de astăzi, la Szentendre, era o reședință episcopală sârbă pentru că acolo se stabilise la sfârșitul secolului precedent o comunitate importantă sârbească. Până astăzi, acolo rezidă un episcop ortodox sârb. Acest episcop reface Episcopia Ortodoxă din Transilvania și după el urmează alți trei ierarhi sârbi. Astfel s-a refăcut Biserica Ortodoxă în Transilvania. Până la 1791, or­todocșii nu au avut un statut echitabil, un statut egal cu celelalte confesiuni: greco-catolicii, romano-catolicii, reformații, luteranii și unitarienii. În 1791, ortodocșii sunt recunoscuți ca religie receptă, adică licită.

După 1848, Andrei Şaguna stabilizează lucrurile. El reface practic Biserica Ortodoxă, care renaș­te, astfel încât, la 1918, când are loc Marea Unire, situația Ortodoxiei în Transilvania era mai bună din punct de vedere economic, administrativ și organizatoric decât cea a ortodocșilor din Vechiul Regat.

La 1918, Consiliul Național Român Central i-a trecut primii pe lista membrilor pe episcopi și pe protopopi, pentru că ei jucaseră un rol decisiv în mișcarea de unitate națională românească.

Citeşte mai multe despre:   1 Decembrie