Dorel Zaica este artist, scriitor şi un profesor îndrăgostit de lucrul cu copiii. Atât de îndrăgostit, încât a pus la punct un experiment şi o metodă de păstrare a imaginaţiei de copil. De ce trebuie să conserve adultul cât mai mult din gândirea copilului? Ne-o spune chiar Dorel Zaica: „Artiştii şi savanţii, păstrându-şi ori redescoperindu-şi creativitatea copilăriei, ajung la o fază în care din nou îşi «incendiază» propria imaginaţie. Scriitorul ajunge să scoată roman după roman, de parcă cineva i-ar dicta tot felul de întrebări, pentru că, prin antrenament, el reuşeşte să se reîntoarcă la ritmul acela fantastic al copilăriei.“ Despre uimitoarea lume interioară a copiilor, în interviul care urmează.
Domnule profesor, v-aţi dedicat întreaga carieră şlefuirii celor mai fragede talente. Ce v-a determinat să exploraţi universul magnific al copilăriei, cum v-a venit ideea?
Ideea mi-a venit foarte simplu, ca urmare a unei păţanii. M-au rugat într-un an prietenii să fiu Moş Crăciun, pentru că, fiind profesor, mă pricep mai bine să stau de vorbă cu copiii. Trecuseră şapte ani de când activam în învăţământ. M-au îmbrăcat în nişte haine aduse din recuzita unui teatru şi am sosit la domiciliul cu pricina. Din clipa aceea, părinţii nu au mai existat pentru ei. Toţi s-au strâns în jurul meu şi i-am rugat să ia loc. Încercam să stau de vorbă cu fiecare în parte, cu intenţia de a scoate măcar două-trei vorbuliţe de la ei şi dorind să mă simtă cât mai apropiat de sufletul lor.
Dar s-a întâmplat următorul lucru. La tirul de întrebări banale, o fetiţă îmi răspunde, printre altele, că ea stă în Balta Albă, lângă lift. Şi am realizat că acest răspuns aproape caricatural avea, de fapt, o logică a lui, deoarece blocurile din acel cartier erau îngrozitor de asemănătoare, întinzându-se pe o suprafaţă foarte mare, lipsită de parcuri, biserici, săli de sport sau terenuri de joacă. Ele aveau aspectul unor ghetouri şi, de aceea, pentru copil punctele de reper nu mai puteau fi cele din vechiul oraş. Acest răspuns caricatural l-am asociat imediat cu desenul copilului care e fermecător în sinceritatea lui, care e la fel de laconic exprimat. De atunci întrebarea care m-a frământat era: dacă copilul care desenează şi pictează este acelaşi care rosteşte sau scrie un gând, nu ar trebuie oare să-l „căutăm“ pe copil de gânduri, să-l punem în situaţii favorabile de a scrie şi a rosti cel puţin tot atât de multe câte găsim prilejul de a-l determina să deseneze. Şi am pus ani de zile întrebări copiilor, la început cât mai variate, apoi clasificate pe domenii care cuprind şcoala, familia, timpul liber, jocul, deci tot ceea ce e legat de universul lor imediat.
„Copilul e între diavol şi Dumnezeu“
Imediat după Revoluţie, s-a găsit prilejul de a-i chestiona şi pe teme religioase. Dar nu m-am putut repezi imediat pe acest nou tărâm, deoarece primele întrebări pe care mi le-am alcătuit aveau stângăcia lor. Cel care pune întrebări trebuie să ştie să rostească gândurile respective, termenii aceia trebuie înţeleşi. De frică să nu fac tot felul de gafe, am început să citesc. Şi am descoperit cea mai minunată literatură, încărcată de înţelepciune. Dacă am cunoaşte cu toţii această literatură şi am începe să mergem mai des la biserică, sunt convins că nu ar mai exista maldărele astea de mizerii din jurul nostru.
Copilul e între diavol şi Dumnezeu, căci filmele de la televizor şi jocurile de pe calculator sunt curse diavoleşti întinse la tot pasul copiilor.
Ce frumos a răspuns un copil când l-am întrebat: „Oare de ce boală suferă adulţii care fac legile, de nu se gândesc că ar trebui să interzică filmele violente, pe care copiii găsesc prilejul potrivit să le vadă?“. Şi aici nu e vorba doar de ţara noastră, ci e o problemă globală. Trudeşti o viaţă întreagă, într-o instituţie şcolară sau ca părinte, să creşti copilul cum trebuie şi vine cineva care face un film plin de „scârboşenii“ şi-ţi distruge toată munca.
Răspunsul copilului a fost: „Aceşti oameni care fac filmele şi care sunt lăsaţi să le facă suferă de boala de nemaitrezire“. M-am gândit imediat la Goppo, la omuleţul lui, care aleargă dintr-o parte în alta a globului strigând: „Treziţi-vă, treziţi-vă!“. Aşadar, nouă, adulţilor, ne trânteşte un copil un asemenea răspuns prin care să ne scuture, să ne trezească la realitate, pentru că suntem cu toţii nişte adormiţi, nu mai avem habar la ce consecinţe teribile duc aceste forme de manifestare, chipurile, de cultură. Iată un crâmpei dintr-o discuţie avută cu un copil pe teme de credinţă, dar într-un sens foarte larg, care ne pătrund pe toţi.
Ce este experimentul Zaica?
Mă gândesc la ceea ce am făcut de când eram profesor foarte tânăr: nu m-am limitat doar la ceea ce era scris în manual sau în programa şcolară. Întotdeauna am pus şi întrebări colaterale, am venit cu albume de reproduceri. Iar unde am avut prilejul - şi au fost destule tabere - am legat orele noastre de frumosul din natură ori de frumosul făcut de mâna omului. E foarte firesc să legi lecţia de viaţă, de tot ceea ce ne înconjoară. Aşa s-a întâmplat şi cu culegerea de gânduri ale copiilor. Sunt gânduri care au legătură directă cu lecţia şi gânduri care sunt total diferite.
„Cum e să fii Maica lui Dumnezeu?“
Când am ajuns să adun material legat de credinţă, după cum vă spuneam, m-am apucat să citesc o serie întreagă de cărţi, fiindcă eu nu am beneficiat de o educaţie religioasă, datorită vitregiilor epocii comuniste. Şi atunci, mi-a venit ideea ca eu să mă axez nu pe lecţii de religie propriu-zise, deoarece eu nu sunt un astfel de dascăl, ci pur şi simplu pe ceea ce cred copiii despre Casa Domnului, despre Cruce, despre Iisus Hristos, despre Maica Domnului etc. Şi aşa, m-am trezit gratulat cu nişte minuni de gânduri. De exemplu, spune-mi: „Dacă ţi-ar ieşi Maica Domnului în cale, ce ai face? Cum ai reacţiona?“. Iar copilul mi-a răspuns: „Dacă s-ar întâmpla această minune, eu aş întreba-o repede cum e să fii Maica lui Dumnezeu? Care e trăirea ei? Să-mi povestească ea, în persoană“.
Sunt foarte multe gânduri fermecătoare pe care ei le pot spune, dacă îi provoci. Însă, noi nu prea îi provocăm şi nu ştiu de ce. Nu prea ieşim din tiparele noastre scolastice. Şi nu cred că e o treabă foarte folositoare. E bine să înveţi exact ce spune cartea, dar o discuţie liberă cu copiii pe teme religioase e necesară, mai ales dat fiind faptul că ei suferă, acasă, diferite influenţe care îi depărtează de Biserică. Nu spune nimeni să creăm o dezbinare între părinţi şi copii, dar o discuţie liberă cu ei ar fi, cred, foarte interesantă şi din punctul de vedere al adulţilor care se ocupă de educaţia lor religioasă. Pentru că ar putea să-i cunoască mai bine cum gândesc, ce fel de influenţe există, şi cum ar putea să-i aducă pe calea cea bună, fără să recurgă la contraziceri, ci încercând să discute de ideea de bunătate, de întrajutorare. Şi îi învaţă mai degrabă să fie nişte egoişti.
Le-am pus chiar întrebări-problemă: „Cum ieşiţi voi din situaţia delicată de a fi avut un conflict fizic cu un coleg? Poate v-aţi luat la bătaie şi aţi povestit acasă, cu amar, ce vi s-a întâmplat. Iar tatăl sau bunicul a sărit repede să vă explice cum trebuie să daţi şi voi, ca să nu fiţi atât de blegi şi s-o încasaţi. Şi primiţi sfatul acesta şi după aceea, vă treziţi, la şcoală, la ora de religie sau la biserică, că primiţi exact sfatul invers: când te trezeşti angajat într-un conflict violent, tu să nu răspunzi la fel. Ce faceţi în situaţia asta?“.
Şi cine-i scoate din încurcătură, până la urmă?
Părerea mea e că singura fiinţă care-i poate scoate din încurcătură e preotul sau profesortul de religie. Ei trebuie să găsească tactul necesar, încât să nu creeze o stare de aşa-zisă jignire în care s-ar putea regăsi mulţi din părinţii care se simt cu musca pe căciulă. Trebuie recurs la o serie de exemple pentru a arăta în ce situaţii tragice s-a ajuns, când la violenţă s-a răspuns cu violenţă. Dar exemplele pot fi nenumărate şi le afli stând de vorbă cu copiii, aşa cum ai sta de vorbă cu semenii, cu prietenii sau cu colegii, băgându-i în seamă, astfel încât ei să-şi dea seama că stai cu urechea aplecată la păsurile lor, care, de regulă, sunt tratate de adulţi cu un surâs în colţul gurii.
În momentul în care te simt că eşti foarte cald, foarte apropiat, atunci ei se dezvăluie în toată plinătatea structurii lor. Şi spun foarte multe lucruri noi. Le poţi fi mult mai de folos când ei se descarcă. Dar aceasta nu se întâmplă întotdeauna la biserică, pentru că nu toţi copiii sunt duşi la biserică să se spovedească. Şi, de aceea, profesorul de religie are un rol extrem de important în a identifica tot ceea ce copilul ţine în el, din timiditate.
Când se dezvoltă o discuţie liberă în care se problematizează, putem apela la proverbe, care, prin natura lor, nu mai trezesc suspiciuni. De pildă, „dacă te faci frate cu necuratul ca să treci puntea, ce faci cu el după ce ai trecut-o?“. Şi atunci copilul poate răspunde mai mult sau mai puţin fericit, poate interveni un altul care are de acasă o pregătire în acest sens, spunându-i: „Ei, nu spune că nu-ţi mai pasă de el, căci în momentul în care el ţi-a făcut un serviciu, nu mai scapi de el“. Se dezvoltă, astfel, o discuţie care devine cu adevărat rodnică.
Uzina fantastică din mintea copiilor
Ce importanţă joacă imaginaţia în universul copiilor?
În primul rând, ar trebui să lămurim de ce au ei o imaginaţie foarte bogată. Pentru că, atunci când se trezesc pe lumea aceasta, sunt înconjuraţi de un ocean de obiecte şi de fenomene pe care nu le înţeleg. Şi, oricât de multe întrebări ne-ar pune copiii ca să-i lămurim, nu ar exista timpul necesar ca să le afle pe toate. Atunci, cu puţinele informaţii pe care le primesc, cu ceea ce observă în jurul lor, începe să se pună în mişcare intuiţia, pentru a se putea descurca graţie conexiunilor pe care le fac în căpşorul lor. Dar uzina aceasta e fantastică. Nici nu bănuim ce e în capul lor, în acele momente. Creierul e pus la o treabă fabuloasă. Pe măsură însă ce copiii încep să primească tot mai multe informaţii de la părinţi, de la bunici, de la educatoare, de la învăţătoare, de la televizor, de la oamenii din jurul lor, maldărele de informaţii ce sosesc, uneori „băgate cu pâlnia“, încep să stingă, încet, presupunerile lor. Ei află cum decurg fenomenele, cum se pot explica. Şi, treptat, se instalează un fel de „lene“ a gândirii, care nu mai e pusă într-un ritm susţinut la lucru.
Eu, căutând să menţin ritmul meu săptămânal de discuţii, m-am trezit că am întreţinut în ei ideea de a face tot felul de conexiuni. Păstrând în ei dorinţa de a conversa, de a răspunde la problemele noi create de întrebări, am conservat o mare parte din energia imaginativă.
La nivel practic, cum ar folosi cuiva, de vârstă adultă, o „imaginaţie copilărească“?
Toţi oamenii mari au avut imaginaţie de copii. Artiştii şi savanţii, păstrându-şi ori redescoperindu-şi creativitatea copilăriei, ajung la o fază în care din nou îşi „incendiază“ propria imaginaţie. Scriitorul ajunge să scoată roman după roman de parcă cineva i-ar dicta tot felul de întrebări, pentru că, prin antenament, el reuşeşte să se reîntoarcă la ritmul acela fantastic al copilăriei. Prin aceste discuţii îndelungate - căci am avut în vizor copii începând cu vârsta de 4 ani şi i-am îndrumat până la 15 ani - ei au ajuns la capacităţi nebănuite şi neîntâlnite la alţi copii, căci orice tip de gimnastică lasă urme, duce la nişte performanţe. Aşa mi-a venit ideea să adun exerciţiile de creativitate, ca proiecte ale unor viitoare manuale de educare a creativităţii. Dacă le-aş preda, mi-ar lua trei ani şi ar constitui o nouă disciplină şcolară.
E de-a dreptul scandalos că, în instituţiile de învăţământ în care noi facem o serie întreagă de antrenamente pentru memorie, logică, atenţie, musculatură, neglijăm una din cele mai fascinante capacităţi a omului: creativitatea! Există un ocean de obiecte făcute de mâna omului. Gândiţi-vă că demontaţi un vapor până la ultimul şurub. Vă daţi seama câte sute de mii de obiecte concepute de om, de latura sa creativă?
Când m-am apucat să fac aceste exerciţii şi să le pun în aplicare, am descoperit cum copiii inventează cu o uşurinţă formidabilă. De pildă, au tot scornit forme noi şi m-am trezit cu nişte proiecte extrem de interesante de arhitectură şi de mobilier. La un moment dat, m-am trezit că îmi desenează o roabă cu o sferă în loc de roată. Puţin mai târziu, ne-am trezit că un inventator a conceput un asemenea model.
„Dumnezeu grăieşte prin copii“
Am realizat cu copiii de gimnaziu proiecte de ceramică, de haine, de reclame, demne de lucrări de diplomă într-un liceu de artă sau similare chiar lucrărilor profesioniste. Şi am înţeles care este eficacitatea muncii cu regularitate, a unui profil care, practic, nu există în învăţământul românesc, decât sporadic. Fac poate exerciţii de creativitate copiii dintr-o şcoală de artă, pe ici, pe colo.
Se vorbeşte deseori de taberele de creaţie, dar dacă analizăm cum s-a lucrat, descoperim că au desenat o căpiţă, un pom, un deal. Aceea nu e creaţie, ci copierea unui element din natură. Faptul că atunci când este pus în situaţia de a inventa sau relata anumite lucruri, copilul se comportă ca un mic artist, ar trebui să ne impulsioneze să extindem genul acesta de activitate.
Cu privire la textele religioase, surpriza a fost fantastică, deoarece am descoperit frapante similitudini între gândurile copiilor şi cugetările Sfinţilor Părinţi. Deşi, la început, mi s-a părut un fapt inexplicabil, apoi am aflat că Dumnezeu grăieşte prin copii. Şi mă tot întreb dacă nu cumva ar trebui să stăm de vorbă mai mult cu copiii, ca astfel să ni-L apropiem şi mai mult pe Dumnezeu.
▲ Maestrul Dorel Zaica s-a născut la 22 iulie 1939 în Bucureşti. A absolvit Liceul de Arte Plastice şi Institutul „Nicolae Grigorescu“, secţia pictură, din Bucureşti. Între 1965-1978, a activat ca profesor de desen la Şcoala Generală Nr. 84 din Bucureşti, iar între 1978-2000, ca profesor de desen şi pictură la Liceul de arte plastice „Nicolae Tonitza“. Între 1990-1992, a îndeplinit şi funcţia de director al acestui liceu.
Din 1973 până în prezent, a deschis o serie de expoziţii conţinând exerciţii de dezvoltare a creativităţii. Între 1973-1986, a fost coordonator al Studioului de pictură de la Muzeul Colecţiilor. În 1980, a colaborat cu 12 exerciţii la volumul Modalităţi de stimulare a creativităţii intelectuale şi artistice prin activităţi şcolare şi extraşcolare la elevii de gimnaziu în perspectiva trecerii la prima treaptă de liceu, lucrare solicitată de UNESCO şi realizată sub patronajul Ministerului Educaţiei şi Învăţământului, de către Institutul de Cercetări Psihologice şi Pedagogice. În 1985, a susţinut o serie de prelegeri la Şcoala japoneză din Bucureşti pe probleme de creativitate aplicată. A colaborat: cu Titus Mezaroş, la realizarea filmului Bucureştiul văzut de la un metru înălţime, produs de Studioul „Alexandru Sahia“; cu Alexandru Stark, la filmul pentru televiziune De ce nu cade Soarele; cu actorul şi regizorul Florian Pittiş, pentru o serie de spectacole la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra“.
În 1994, deschide o expoziţie de mare amploare, cu caracter experimental-didactic însoţită de un workshop la Salt Lake City (SUA). În 1999, deschide, la sediul Ambasadei Braziliei la Bucureşti, o expoziţie cu experimente la catedră pe probleme de creativitate.
În 2001, îşi lansează cartea Experimentul Zaica, volum editat cu sprijinul Ministerului Culturii şi Învăţământului, avându-i ca autori pe Irina Nicolau, Ciprina Voicilă şi Daniela Alexandrescu, cu o prefaţă de Andrei Pleşu. În 2007, şi-a lansat cărţile Cronică involuntară. Mărturisiri la vârsta copilăriei şi Copilăria poeziei. Decorat în 2002, prin decret guvernamental al Republicii Federative Brazilia, pentru activitatea artistică-didactică în cadrul programului Uzina de vise (Fundaţia Brazilia-România).
Din 1968, este membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, secţia pictură pe şevalet. În 1987 a participat la tabăra internaţională de pictură de la Smolian (Bulgaria). Între 1970-1987, a efectuat diferite călătorii de studii documentare sub tutela Uniunii Artiştilor Plastici în: URSS (Ucraina, Letonia, Rusia), Polonia, RDG, Cehoslovacia, iar după 1989, în Franţa, Ungaria, Austria, Germania, Italia, Grecia. Între 1991-2002, execută o serie de lucrări şi deschide numeroase expoziţii personale la Barcelona, în sudul Spaniei, statul Utah (SUA), Belgia (Galeria de Artă a Centrului Cultural Istoric din Diest), Austria (Salzburg), Germania (Frankfurt).
▲
„Aveţi grijă de copii!“
„Dorel Zaica este de multă vreme cea mai importantă figură a pedagogiei artistice din România. Nu deprinderea mecanică a unor dexterităţi este scopul pedagogiei lui Zaica, ci modelarea unui mod viu de a gândi şi de a reacţiona la provocările istoriei şi realului în genere. Spontanietatea, firescul, autenticitatea - iată reperele acestui tip de educaţie. Profesorul intră în joc alături de elevii săi, se lasă luat prin surprindere, se lasă provocat de ingenuitatea lor. Cu alte cuvinte, Dorel Zaica include experienţa didactică în propriul său program de creaţie în opera sa. El învaţă învăţându-i pe alţii, se împlineşte ca artist modelând împlinirea celorlalţi“.
(Andrei Pleşu)
„De ani de zile, el lucrează cu elevi de diferite vârste, în cadrul unor foarte interesante experimente de creativitate. Micii lui ucenici sunt invitaţi să formuleze definiţii ale celor mai cunoscute dintre lucrurile cotidiene, apoi sunt incitaţi să le şi picteze. Rezultatele sunt uluitoare. Descoperindu-le, regretatul etnolog Irina Nicolau le-a strâns într-un volum intitulat simplu Experimentul Zaica“.
(Luiza Barcan, „Adevărul Literar şi Artistic“, 7 iunie 2005)
„Cred că lucrurilor speciale pe care Dorel Zaica nu conteneşte să ni le ofere de atâţia ani li se poate atribui o parolă: «fermecător» şi un mesaj: «Aveţi grijă de copii!»“.
(Ioan Crăciun, Cuvânt de deschidere la expoziţia Dorel Zaica şi elevii săi, 8 februarie 2006, Institutul Cultural Român)
▲
Răspunsurile copiilor, în „laboratorul“ Zaica
„Norii care umblă degeaba au fost storşi de Dumnezeu şi acum se odihnesc.“
(Adina Ioana Marin, cl. V-a, 11 ani şi 11 luni)
„Nu moare moartea aici pe pământ; moartea moare, pentru fiecare dintre noi, când descoperim raiul.“
(Cătălina Panicu, cl. VIII-a, 14 ani şi 11 luni)
„Curcubeul este toboganul îngerilor şi atunci trebuie să fie ca un arc.“
(Victoria Ecaterina Lupuşor, cl. V-a, 11 ani şi 2 luni)
„Eu cred că preoţii sunt îmbrăcaţi în negru pentru că ei sunt în doliu pentru toţi morţii.“
(Dănuţ Gheorghe, cl. I, 7 ani)
„Biserica este zâmbetul pământului.“
(Ruxandra Mocean, cl. VII-a, 14 ani şi 3 luni)
„Aureola stă în cerc în jurul capului, la sfinţi, fiindcă ea reprezintă bunătatea, fără colţuri, fără opriri.“
(Cristian Hurmuzi, cl. VI-a, 12 ani)
„Diferenţa dintre sfinţi şi îngeri este că sfântul îţi dă un nume, iar îngerul te ajută să-l păstrezi sănătos.“
(Iuliana Matei, cl. VIII-a, 14 ani şi 7 luni)
„Icoanele sunt portretele de familie ale lui Dumnezeu.“
(Ana Maria Badea, cl. VII-a, 13 ani şi 4 luni)
„Duhul Sfânt este memoria iubirii.“
(Roxana Zaharia, cl. VIII-a, 15 ani)
„Crucea şi rugăciunea sunt un fel de arme cu gloanţe de bunătate la care diavolul nu are cum să se apere că nu are vestă antiglonţ pentru aşa ceva.“
(Deniz Ali, cl. V-a, 11 ani şi 6 luni)
„Unii oameni nu putrezesc după ce mor, fără să fie îmbălsămaţi, pentru că trupurile lor au fost băgate în pământ cu cerul în ei.“
(Sabina Dallu, cl. VI-a, 12 ani şi 7 luni)
„Avocatul apărării noastre la Judecata de Apoi este iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni.“
(Anca Mateescu, cl. VIII-a, 15 ani şi 2 luni)
„Când Îl ai pe Dumnezeu în suflet, toţi oamenii din jurul nostru ne sunt rude.“
(Cătălina Opaină, cl. VIII-a, 14 ani şi 10 luni)
„Biserica este o scară unde oamenii care urcă Îl întâlnesc pe Dumnezeu, Care coboară spre oameni.“
(Bogdan George Ivanov, cl. VII-a, 13 ani şi 7 luni)
