După schimbările politice din România, în anul 1989, ca şi în alte ţări dintre cele foste comuniste, fenomenul religios în general a căpătat şi la noi o mare amploare, sub toate aspectele. Astfel, foarte rapid, a apărut, între altele, o nouă „ofertă“ religioasă şi pseudoreligioasă, abundentă şi uneori, din păcate, chiar agresivă, după aproape 50 de ani de educaţie atee la nivel oficial. „Creşterea numărului sectelor, curentelor şi noilor mişcări religioase şi parareligioase este în prezent în România o realitate care nu poate fi ignorată“, menţionează pr. prof. univ. dr. Nicolae Achimescu de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“, din Bucureşti.
Care sunt principalele secte, curente, mişcări religioase şi parareligioase care fac din spaţiul românesc câmpul de manifestare al propriilor „acţiuni misionare“?
Conform unor date oferite de către Secretariatul de Stat pentru Culte, în România există în prezent peste 500 de asociaţii şi fundaţii religioase active. Din nefericire, unele dintre acestea au desfăşurat sau încă mai desfăşoară activităţi incompatibile cu scopurile declarate în momentul înfiinţării şi obţinerii aprobărilor legale pentru a putea funcţiona, activităţi uneori oculte.
Este foarte greu de făcut o nominalizare a tuturor sectelor, curentelor sau mişcărilor neoreligioase sau pseudoreligioase care au proliferat în România în ultimii 25 de ani, dar este cert că paleta acestora e una foarte largă, ca şi originea şi conţinutul mesajului lor, de altfel. Sunt prezente, de pildă, mişcări şi curente cu un fundament religios oriental cum ar fi MISA („Mişcarea pentru Integrare Spirituală în Absolut“), Yoga, Zen, Meditaţia Transcendentală, Ananda Marga, bahaismul etc., mişcări ezoterico-neognostice, cum ar fi teosofia, antroposofia, rozicrucienii, spiritismul, mişcarea Graal etc., grupări şi curente cu un caracter religios-filosofic, ca, de pildă, Scientologia, New-Age, dar şi curente cu un caracter ocult-distructiv, cum este satanismul. De asemenea, există tot felul de grupări şi mişcări, mai vechi sau mai noi, de sorginte autohtonă, cum ar fi mişcările de revigorare a zalmoxianismului, Turma Sfântului Ilie, Biserica Secretă etc.
„Goana“ după noi spiritualităţi şi pseudospiritualităţi
Care sunt cauzele apariţiei şi răspândirii noilor mişcări şi curente religioase?
Aşa cum sublinia un teolog contemporan francez, Jean Vernette, suntem pe drept cuvânt astăzi martorii unei „goane“ permanente şi uneori fără final după noi spiritualităţi şi pseudospiritualităţi, dintre care unele foarte bizare pentru mentalitatea şi experienţa religioasă a omului de rând.
Între multele cauze care conduc la apariţia şi proliferarea unor asemenea „oferte“ pe noua „psihopiaţă“ religioasă pot fi amintite, în primul rând, multiculturalitatea societăţii contemporane şi secularizarea ei tot mai accentuată, dar şi tendinţa tot mai accentuată de individualizare a omului de astăzi. De altfel, se ştie că perioada postmodernităţii în care ne aflăm acum se caracterizează, în principal, prin individualizarea, fragmentarea şi un fel de „privatizare“ pe toate planurile: etnic, cultural, social, dar şi religios. Or, „oferta“ cu precădere a noilor mişcări religioase se înscrie exact pe această linie: dezinstituţionalizarea şi privatizarea credinţei şi religiei, în general, mântuirea prin propriile puteri, în afara Bisericii. În plus, în ţara noastră, ca şi în celelalte ţări foste comuniste, o cauză principală a constituit-o şi, uneori, încă o mai constituie, efectele perioadelor de tranziţie socială prelungită, ştiut fiind faptul că agresiunea socială asupra persoanei se reflectă şi în planul vieţii religioase. De multe ori, lipsurile materiale îi determină pe unii să devină mai receptivi la noile „oferte“, mai ales când acestea vin la momentul oportun. Desigur, această cauză vizează doar unele mişcări şi secte religioase (ex.: Martorii lui Iehova etc.), întrucât există alte mişcări şi secte care îşi recrutează adepţii cu precădere din rândul claselor sociale cu posibilităţi financiare şi o vizibilitate socială cu totul deosebite (ex.: Scientologia, Moon etc.).
De asemenea, aderarea la mesajul unor noi mişcări religioase se poate explica şi printr-o deplasare a sentimentului religios. La nivelul generaţiei mai tinere de astăzi, care constituie, de altfel, cea mai mare parte a adepţilor noilor religii sau pseudoreligii, se simte o trecere de la adeziunea fără dificultate la aceea de permanentă căutare: de la „discurs“ la „parcurs“. Se profilează tot mai frecvent în psihologia omului de astăzi primatul experienţei religioase directe, personale asupra principiului, tradiţiei, dogmei, instituţiei în sine etc. Aceasta presupune că trăirea nemijlocită este sacralizată, iar instituţia, în cazul de faţă Biserica, de pildă, este relativizată. Această deplasare a sentimentului religios este evidentă mai cu seamă la tinerii interesaţi sau chiar adepţi ai neoreligiilor importate din Orientul Îndepărtat, cum ar fi în cazul Yoga, Zen sau alte psihotehnici de origine orientală.
Dincolo de aceste cauze foarte generale, unii tineri de astăzi din România, dar mai ales cei cu preocupări intelectuale, sunt interesaţi de „ofertele“ noilor mişcări şi curente religioase sau parareligioase, pentru că ele vin cu ceva nou, exotic. În general, cei care au primit sau primesc o educaţie atee în familie şi-au creat anumite reflexe şi rezerve faţă de preoţi şi Biserică. În acelaşi timp, ei percep „tradiţionalul“ în general şi învăţătura Bisericii în special ca pe ceva desuet şi inacceptabil. De aceea, curiozitatea inerentă vârstei, „incompatibilitatea“ învăţăturii Bisericii cu educaţia şi convingerile lor, dublate de o anumită „sete“ spirituală nativă, le stimulează în mod evident tentaţia şi receptivitatea faţă de o nouă formă de religiozitate. În acest fel, condiţiile spre o aderare la aceasta, sau cel puţin spre o încercare pe această linie, sunt îndeplinite: multe dintre noile curente religioase (Yoga, Zen, Scientologia, New Age etc.) nu-i constrâng neapărat să creadă în existenţa unui Dumnezeu personal, ei având posibilitatea de a se împlini spiritual şi a se „mântui“ prin ei înşişi, fără vreun alt ajutor.
Dacă totuşi convingerile sale sau mediul în care trăieşte nu-i permit cuiva să meargă până acolo încât să renunţe la credinţa în Dumnezeu şi la Biserică, atunci are posibilitatea să facă şi una şi alta, îngroşând rândurile sincretiştilor tot mai prezenţi în societatea de azi. Sunt multe şi cunoscute cazurile unor tineri, cu precădere studenţi, care participă la viaţa Bisericii, se mărturisesc şi împărtăşesc din Tainele Bisericii, iar în viaţa particulară practică tot felul de tehnici de meditaţie asiatică, în speranţa acumulării unor „energii cosmice“, extensiunii conştiinţei şi „autoiluminării“.
Tinerii, victime sigure ale „misionarilor“
Ce îi determină pe unii dintre semenii noştri să adere la asemenea mişcări?
Acest fapt s-ar putea explica, în primul rând, prin aceea că există o disponibilitate, aş spune latentă, la tânăra generaţie de a se lăsa uşor abordată din punct de vedere religios, de a răspunde la orice nouă „ofertă“ religioasă. Această disponibilitate latentă este cu mult mai prezentă decât s-a crezut până acum. Mai toţi „misionarii“ noilor mişcări religioase relatează cu câtă uşurinţă pot fi abordaţi tinerii, în orice zonă pietonală a unui oraş, pentru a li se prezenta noua „ofertă“ religioasă. Şi disponibilitatea este cu atât mai mare, cu cât această „ofertă“ reprezintă, de fapt, o „contraofertă“ şi o alternativă la mediul de viaţă şi religios cunoscut de tânăr până în acel moment.
Pe de altă parte, atractivitatea grupărilor neoreligioase trebuie căutată şi în planul relaţiilor interumane. La un prim contact cu ea, gruparea se prezintă ca o comunitate cu totul deosebită, în sensul că oferă o aşa-numită atmosferă de comuniune, un fel de love bombing şi armonie deplină, în contrast cu izolarea, singurătatea şi anonimitatea prin care se caracterizează lumea din jur. O atare viaţă comunitară devine atrăgătoare mai ales când cineva se află într-o situaţie de criză profundă.
În opinia psihologului şi teologului catolic Roman Bleistein, de pildă, fascinaţia mesajului noilor mişcări religioase constă în faptul că ele încearcă să facă o ofertă alternativă, de descoperire şi punere în valoare a propriei identităţi. Atari grupări religioase sau pseudoreligioase oferă tinerilor care-şi caută încă propria identitate un aşa-zis remediu salvator: un promotor entuziast, care întruchipează valorile şi descoperirile propriei identităţi; un spaţiu de viaţă, organizat după criterii drastice din punct de vedere religios-emoţional, cu un accent deosebit pe relaţiile interumane; o învăţătură care fascinează fie prin simplitatea ei teologică, fie prin exotism. Normele unor asemenea grupări religioase pot fi uşor percepute şi acceptate, în comparaţie cu orientările şi normele de viaţă oferite de societate.
Conform psihologilor, cei mai mulţi dintre adepţii noilor mişcări religioase sunt necăsătoriţi, tineri adolescenţi, care se află, să spunem aşa, într-o stare intermediară, de trecere de la o anumită fază la alta a vieţii. Ei se găsesc fie în perioada dintre studiile gimnaziale şi cele universitare, între perioada de studii şi începuturile profesiei, în perioada tranziţiei de la o profesie la alta, fie pur şi simplu în perioada desprinderii de casa părintească. Oricum, de cele mai multe ori, respectivii trăiesc faza confruntării cu o anumită stare de depresie sau dezrădăcinare temporară.
Un alt răspuns oferit de psihologia contemporană privind determinarea crescândă a unora faţă de noile secte, curente şi mişcări religioase constă în noul tip de socializare şi în sindromul psihic de comportament desemnat ca narcisism. De pildă, Hans Günter Heimbrock, în lucrarea sa „Noua religiozitate“, afirmă că decăderea evidentă a societăţii patriarhale tradiţionale, ca urmare a evoluţiei social-politice, a avut consecinţe profunde asupra generaţiei actuale. După renunţarea la vechile valori morale, manifestarea religioasă a tinerilor se constituie într-un exemplu despre felul în care comportamentul regresiv narcisist domină de departe formele de depăşire a crizei generate de perioada de pubertate. În noile comunităţi religioase în care se integrează, tinerii regăsesc exact acele experienţe pe care, în mod natural, le-au trăit în copilărie: siguranţă, protecţie, iubire din partea celor apropiaţi etc.
Despre efectele „învăţăturii“ folosite de aceşti „lupi răpitori“ şi „profeţi mincinoşi“ asupra victimelor şi a societăţii în general ce ne puteţi spune?
Aş vrea să subliniez, în primul rând, că atunci când cineva aderă la o nouă mişcare religioasă, în credinţa că, astfel, va reuşi să depăşească acele conflicte sufleteşti interioare pe care le traversează, în realitate el îşi rezolvă problemele doar pe termen scurt, dar în nici un caz pe termen lung. Faptul că se identifică în mod exagerat cu gruparea nouă în care se integrează este, practic, în defavoarea evoluţiei propriei sale personalităţi. El ajunge până la a se înstrăina de propriile sale idei, percepţii şi sentimente în favoarea influenţelor de grup, ba chiar până la înstrăinarea de propriul său trup. Fireşte, e normal ca într-o oarecare măsură şi până la un nivel anume fiecare dintre noi să accepte propriile sale percepţii sau aspiraţii să fie confirmate prin girul societăţii sau comunităţii în care trăim. Totuşi, capacitatea de a asculta ce spun cei din jurul nostru trebuie corelată totdeauna cu disponibilitatea şi capacitatea de a ne asculta pe noi înşine. Receptivitatea faţă de semnalele care ne vin dinspre comunitatea în care activăm şi trăim nu trebuie să blocheze nicidecum receptivitatea faţă de propriile idei, sentimente sau percepţii. Atunci când este idealizată comunitatea, ca şi conducătorul acesteia, se anihilează în fapt echilibrul dintre conştiinţa de sine şi conştiinţa comunitară. Identificarea peste măsură cu gruparea religioasă sau cu liderul spiritual al acesteia poate conduce mai devreme sau mai târziu la sucombarea identităţii personale. Este, de fapt, exact ceea ce întâlnim în cazul unor adepţi ai comunităţilor guruiste, în cadrul cărora tot ceea ce contează este guru şi comunitatea pe care o reprezintă în modul cel mai exclusivist posibil, individul nemaicontând aproape deloc.
Majoritatea noilor mişcări religioase dispun de o structură organizatorică deosebit de rigidă, purtând amprenta unui principiu dictatorial de conducere. Subordonarea totală faţă de lider este prezentată uneori ca un mijloc de realizare a „mântuirii“, pentru că în rândul multor grupări liderul este considerat a avea însuşiri divine. Din această cauză, deciziile, ca şi criteriile pentru aducerea lor la îndeplinire, sunt greu transparente pentru adepţii de rând ai comunităţii respective.
Activitatea zilnică a adepţilor este strict reglementată. Ea vizează îmbrăcămintea, mâncarea, rugăciunile sau tehnicile de meditaţie, partenerii, ca şi distribuţia timpului. Prin programarea timpului zilnic şi privarea de somn se diminuează în mod voit capacitatea de concentrare şi de gândire critică. Se înregistrează, astfel, un proces etapizat de dezindividualizare şi uniformizare, care se manifestă atât în plan exterior, cât şi mental, conducând în cele din urmă la anihilarea propriului sine, a propriei personalităţi.
Pentru a accentua detaşarea de lumea din afară şi armonia din interiorul grupării, multe comunităţi neoreligioase dezvoltă un nou limbaj naţional, folosind tot felul de termeni cu o semnificaţie de circuit închis. Uneori, limbajul acesta este atât de supralicitat, ca în cazul Scientologiei, de pildă, încât acest lucru conduce la dificultăţi de comunicare în afara comunităţii respective şi la o izolare a membrilor acesteia.
Dincolo de toate acestea, problema cea mai importantă este dacă aceste noi mişcări religioase, care-şi revendică rolul de a ajuta la găsirea propriei identităţi, rămân doar un simplu episod pasager în viaţa tinerilor, fără consecinţe deosebite, sau dacă nu cumva vor conduce la marginalizarea acestora, marcată de fanatism şi teribilism. S-au făcut multe studii în această privinţă şi s-a constatat că unii dintre ei, după ce şi-au descoperit aparent noua identitate, capătă curajul de a părăsi grupările religioase respective, reintegrându-se în societate, pe când alţii cad într-un fel de supunere patologică faţă de comunităţile respective, îngroşând rândurile acelor marginalizaţi extatici şi isterici de la periferia societăţii.
„Ar fi nevoie de înfiinţarea unui centru de cercetare a noilor mişcări religioase“
Cum răspunde Biserica noastră noilor provocări spirituale? Deţine soluţii concrete în plan pastoral?
Dat fiind impactul fenomenului neoreligios şi pseudoreligios în societatea contemporană, cred că se impune o anumită atitudine din partea Bisericii. Răspunsul Bisericii trebuie să fie, în primul rând, unul pastoral, constând cu precădere într-o monitorizare consecventă a pericolului social pe care unele dintre ele îl reprezintă. În schimb, Biserica nu trebuie să adopte o atitudine de „buldozer“, o poziţie agresivă. Biserica nu trebuie să-i privească pe adepţii acestor mişcări ca pe nişte adversari incurabili, ci ca pe nişte fii ai lui Dumnezeu căzuţi în păcat. Tocmai de aceea, ea trebuie să spere că, mai devreme sau mai târziu, aceştia vor redeveni părtaşi ai luminii lui Hristos.
Pe de altă parte, în ceea ce priveşte monitorizarea pericolului pe care mesajul unora dintre aceste mişcări îl reprezintă în plan religios, social, comportamental, moral etc., trebuie făcută o analiză atentă şi de perspectivă. Din nefericire, de prea multe ori, noi, teologii de astăzi, explorăm în mod exagerat trecutul în detrimentul prezentului şi viitorului. Pentru mulţi dintre noi, provocările trecutului, soluţionate la vremea respectivă de către Biserică şi instanţele ei, sunt mai importante de analizat decât atât de multele şi complicatele probleme de astăzi, între care şi fenomenul neoreligios. Au venit totdeauna şi vor mai veni „lupi răpitori“ şi „profeţi mincinoşi“ care vor încerca să schimbe cursul istoriei creştine. Important este ca, de fiecare dată, să nu acţionăm în contratimp, adică să-i cunoaştem pe cei care au fost alungaţi, dar să ne îndreptăm atenţia şi înţelegerea în chip deosebit spre cei din jurul nostru şi spre cei potenţiali.
Aşa cum am subliniat şi cu alte ocazii, cred cu tărie că ar fi nevoie de înfiinţarea unui centru de cercetare şi monitorizare a tuturor acestor curente şi mişcări religioase, în genul acelor centre de documentare pe acest domeniu, care există în Bisericile protestante şi în lumea catolică. În lumea protestantă, Centrul coordonator este International Dialog Center, cu sediul la Aarhus (Danemarca), cu filiale în mai toate ţările europene, inclusiv în unele ţări ortodoxe (Rusia, Grecia, Serbia, Bulgaria), iar în lumea catolică există un centru similar (FIUC), care şi-a început programul de cercetare în problema sectelor şi noilor mişcări religioase în anul 1988. Aici lucrează mai bine de 50 de specialişti de pe cele cinci continente, fiecare din perspectiva domeniului său, respectiv teologic, sociologic, psihologic şi din alte perspective. Rezultatele cercetării sunt foarte preţioase pentru activitatea pastorală şi de asistenţă socială a Bisericii.
