În timpul posturilor ne punem mai în serios problema „igienei“ lăuntrice, decât în celelalte perioade ale anului. Şi cum nu mai este foarte mult până la Naşterea Domnului, sărbătoare care trebuie să ne găsească mai curaţi sufleteşte, ne-am gândit să vă reamintim de folosul spovedaniei, printr-un interviu cu părintele Ioan C. Teşu, profesor de Spiritualitate la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“ din Iaşi.
Părinte profesor, în calitate de duhovnic, aţi sesizat vreo legătură între suferinţa interioară, sufletească, şi cea exterioară, trupească?
Aş pleca în discuţia noastră de la afirmaţia unui moralist român din veacul trecut, Constantin C. Pavel, care considera că tragedia sau drama omului contemporan este aceea că realizează cum lumea piere, dar nu îşi dă seama de unde îi vine pieirea. Aruncă vina pe diferite cauze sociale, economice şi politice, dar nu realizează că adevărata şi ultimă cauză a tuturor relelor din viaţa lumii şi din sufletul său o constituie păcatul. Cuvintele acestea par mai actuale parcă astăzi decât oricând.
Ştiinţele medicale analizează în ultima perioadă legătura dintre trup şi suflet, pătrunzând tot mai adânc în mecanismele prin intermediul cărora fiecare element din constituţia umană îl influenţează pe celălalt.
Interferenţa dintre trup şi suflet nu este o noutate. Sfinţii Părinţi din vechime vorbesc despre o „taină“ a legăturii trupului cu sufletul, fiecare dintre ele: legea trupului şi legea sufletului încercând să se impună celeilalte.
Ca duhovnic, am avut adeseori ocazia să constat efectele devastatoare pe care le are păcatul, nu doar asupra sufletului suferind, cât şi asupra trupului omenesc. Orice supărare, remuşcare, mustrare de conştiinţă de pe urma unui păcat, orice deziluzie sau eşec conştientizat şi exagerat, se depozitează într-o încăpere tainică a sufletului şi de acolo lucrează asupra omului ca întreg şi asupra vieţii sale.
„Lucrurile au importanţa pe care le-o dăm“, zicea Marin Preda. Şi avea deplină dreptate! Ca om şi ca duhovnic am putut cunoaşte persone care, dintr-un lucru minor, s-au supărat şi s-au îmbolnăvit, dar şi persone care „au trecut“ pe lângă lucruri, nu au realizat importanţa sau gravitatea lor. Uneori au făcut bine procedând aşa, scutindu-se de complicaţii inutile; alteori au procedat greşit, ratând ocazii şi oportunităţi extraordinare.
Un argument mai adânc în sprijinul ideii de interdependenţă dintre trup şi suflet, oferit de Părinţii duhovniceşti contemporani, se referă la încărcătura duhovnicească pe care o poartă gândurile noastre. Aceşti Părinţi au cunoscut din experienţă urmările păcatului asupra sufletului omenesc şi au învăţat că multe dintre suferinţele trupeşti şi sufleteşti ale omului contemporan îşi au originea în păcat şi în remuşcările produse de acesta.
Să ne aducem aminte de opera lui Dostoievski - „Crimă şi pedeapsă“ - şi de conduita personajului principal Raskolnikov, care, nemaiputând suporta mustrările de conştiinţă, s-a autodenunţat, mărturisind crima făcută.
Păcatul şi viaţa trăită la limită
Trebuie să recunoaştem, păcatul nu este astăzi o noţiune foarte clară. Ce le spuneţi celor care vin la spovedanie despre ce înseamnă păcatul?
Că păcatul este ca o carie. Că aproape că nu ştim când şi cum intră el în sufletul nostru, îi ignorăm lucrarea, iar mai târziu - uneori prea târziu! - să îi observăm gravele efecte.
Din acest motiv, în scaunul de spovedanie, eu caut mai întâi, să-l responsabilizez pe creştin cu privire la păcatele sale. Caut să-l fac să înţeleagă faptul că, trăind în păcat, trăieşte pe buza prăpastiei existenţei sale, că trăieşte într-o lume a plăcerilor iluzorii, că trăieşte iadul încă din viaţa aceasta. Doar aparent păcatul oferă libertate şi plăcere, pentru că în realitate, el ne târăşte în robie, ne leagă în lanţuri grele şi apăsătoare.
Însă Dumnezeu este iubire. Creştinismul este, prin excelenţă, religia iubirii. Şi cât de frumos spunem noi acest lucru! „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unul Născut Fiul Său L-a trimis în lume, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (Ioan 3,17).
La Cina cea de Taină, Mântuitorul ne-a lăsat testamentul Său, pecetluit prin Jertfa Sa nevinovată pe Cruce: „Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum v-am iubit eu pe voi, aşa să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii“ (Ioan 13, 34-35). Dacă vrem să cuprindem într-un cuvânt creştinismul, dogma şi morala, cultul şi evlavia, acela este iubire.
Dumnezeu este bun, îndelung răbdător şi mult milostiv. El nu vrea moartea păcătosului, ci ca acesta să se întoarcă, adică să se pocăiască, şi să fie viu.
Viaţa noastră întreagă trebuie înţeleasă, într-o astfel de perspectivă, ca un dialog neîncetat, ca o chemare din partea lui Dumnezeu, ca o adresare a Sa către noi de a-L descoperi. Prin toate evenimentele vieţii, fericite sau triste, Dumnezeu vrea să ne arate cât de mult ne iubeşte şi cât de mult s-ar bucura să-L iubim şi noi cu adevărat.
La fel, Biserica pe care a întemeiat-o este un loc şi un spaţiu al iubirii şi al iertării, al împăcării şi al mântuirii. Biserica nu este tribunal, iar preotul nu este judecător. Biserica este spital pentru suflet, iar preotul un medic ce vindecă bolile noastre lăuntrice şi mai ales un părinte, care ne iubeşte şi ne poartă de grijă cu dragostea lui Hristos.
La spovedanie putem redescoperi libertatea
De ce să apelăm la un preot şi să nu încercăm să ne vindecăm de unii singuri?
Aşa cum atunci când avem o suferinţă trupească încercăm să o „amăgim“ cu un calmant, cu un medicament, însă dacă nu reuşim să o înlăturăm, ajungem la medic şi la tratamente dureroase, în mod similar, atunci când simţim o apăsare sau o suferinţă lăuntrică trebuie să ne asumăm „eroismul“ de a privi în adâncul sufletului nostru, chiar dacă ne îngrozim de ceea ce vom descoperi acolo, să ne facem o „radiografie duhovnicească“ şi, cu ajutorul unui duhovnic, doctor sufletesc, să facem ordine şi să reaşezăm viaţa noastră pe adevăratele ei temelii.
Omul de astăzi simte nevoia de a fi ascultat şi înţeles. La spovedanie are şansa de a simţi că se află în prezenţa lui Hristos. Poate descoperi libertatea pe care i-o dă o mărturisire sinceră şi deplină.
Le e uşor oamenilor să se deschidă, să fie sinceri în faţa duhovnicului?
N-are cum să fie uşor. Foarte adesea, atunci când vine la spovedanie, omul vine la început cu o oarecare reţinere. Îi vine greu să se judece pe sine şi încă în prezenţa altcuiva, fie el chiar şi preot. Dar este exact ca în „Micul Prinţ“ al lui Exupery, care, ajungând pe o planetă locuită de o singură persoană - împăratul - acesta îi cere să rămână acolo ca judecător. Micul Prinţ întrebă: „Dar pe cine să judec? Pe Înălţimea Voastră nu am voie, iar altă persoană nu mai există!“ La care împăratul îi răspunde: „Să te judeci pe tine şi, dacă te vezi aşa cum eşti în realitate, înseamnă că meriţi demnitatea de judecător“.
În spovedanie, întâlneşti fiinţa umană cu tot ceea ce are ea mai urât şi grotesc, dar şi în sublimitatea ei. Întâlnim păcatul, dar şi pocăinţa; greşeala, dar şi îndreptarea.
Când vine la spovedanie, omul poartă nevăzut un sac greu cu păcate în spate. Şi sacul e mai greu cu cât păcatele sale sunt şi ele mai multe şi apăsătoare, iar ultima sa spovedanie sinceră mai îndepărtată.
Mi-a fost dat să văd cum, printr-o mărturisire curată, prin lacrimi de pocăinţă, omul aruncă de pe el lanţurile frustrărilor produse de păcate, se slobozeşte de poverile nevăzute ale greşelilor sale, se ridică eliberat şi uşurat, asemenea unui fulg, şi pleacă mai departe parcă plutind.
„Întrebaţi-mă sfinţia voastră, părinte!“
Până la urmă, sinceritatea spovedaniei ţine de deschiderea penitentului sau de tactul duhovnicului?
Aş înclina să cred că ţine mai mult de experienţa duhovnicului. Dacă cineva vine la spovedanie, înseamnă că vrea să fie sincer, că doar nu l-a obligat nimeni să vină.
Cu un cuvânt bun, plin de tact şi bunătate, poţi determina o persoană care a tăgăduit vreme îndelungată păcate şi care a venit hotărâtă să facă acest lucru şi mai departe, să îşi descopere sufletul până atunci împietrit şi, în acest mod să se elibereze de apăsarea păcatului sau, dimpotrivă, un cuvânt necugetat, prost plasat poate face o persoană sensibilă să împăturească hârtia pe care îşi aşternuse păcatele, să o ascundă şi să spună sec: „Întrebaţi-mă, sfinţia voastră, părinte!“
Despre conduita preotului duhovnic la spovedanie mai adaug doar faptul că penitentul trebuie să vadă în el un părinte bun şi un frate iubitor, un confident şi un prieten tainic şi drag, care, la sfatul său plin de putere duhovnicească, adaugă rugăciunea pentru mântuirea noastră.
Omul trebuie să simtă că în sufletul său s-a schimbat ceva, că pleacă de aici cu dorinţa sinceră ca, invocând ajutorul lui Dumnezeu, să îşi schimbe real viaţa. Omul trebuie făcut conştient de urâţenia şi sluţenia păcatului, de greutatea şi de răutatea lor, trebuie învăţat să le urască şi să lupte împotriva lor, dar şi să fie ridicat la starea sa de adevărată demnitate - aceea de fiinţă raţională, de rege al creaţiei.
Duhovnicul este asemenea unui scafandru care pătrunde în hăurile şi hăţişurile sufletului nostru ca într-un ocean şi duce munca grea a unui miner, coborând cu noi în subteranele vieţii noastre duhovniceşti, ne debarasează de zgura şi negreaţa păcatelor şi ne scoate la lumina şi aerul curat al virtuţilor.
„Nimeni nu devine sfânt de la o spovedanie la alta“
Metafora e foarte frumoasă, dar aceste depuneri de „zgură şi negreaţă“ chiar încetează după spovedanie?
La spovedanie eu îi cer credinciosului să-şi promită lui însuşi şi în faţa lui Dumnezeu că va încerca să se schimbe. Ştiu că nu va ajunge sfânt de la o spovedanie la alta, ştiu că nu va urca dintr-o dată întreaga scară a desăvârşirii, dar mă bucură nespus să văd că l-am folosit câtuşi de puţin, că deşi nu a urcat de la o spovedanie la alta o mie sau o sută de trepte, a urcat una, de pe care nu mai cade cu uşurinţă, că luptă cu mai mult spor împotriva păcatelor care l-au ţinut legat multă vreme, până când va avea puterea să se elibereze deplin de ele, că face fapte bune şi se preocupă de virtuţi de care nu ştia sau nu voia să audă.
La sfârşitul spovedaniei, când creştinul şi-a redobândit liniştea şi pacea lăuntrică, după ce şi-a văzut şi recunoscut păcatele şi s-a pocăit pentru ele, după ce l-am ridicat din adâncurile iadului păcatelor, spre zările liniştite ale faptelor bune, trebuie sfătuit să nu considere spovedania un act de rutină, formal, făcut la anumite perioade ale anului bisericesc sau din viaţa sa, ci să însemne o adevărată schimbare, o „metanoia“, adică o întoarcere de la moartea spirituală, la adevărata viaţă.
Atunci cred că amândoi, atât eu, ca preot, cât şi el, ca penitent, suntem folosiţi duhovniceşte de Sfânta Taină a Mărturisirii, iar pocăinţa este un adevărat botez, o reală renaştere spirituală.
