„M-am rugat neîncetat Maicii Domnului să mă izbăvească”

„În toată perioada dificilă petrecută în pușcării și în lagăre de muncă, în nopțile lungi și friguroase, am fost întărit de ajutorul sfinților. Mă rugam ore în șir. M-am rugat neîncetat Maicii Domnului să mă izbăvească din chinurile și suferințele acelor timpuri”, ne-a spus părintele Gheorghe Drăgulin, cu conștiința și entuziasmul mărturisirilor de suflet ale căror conţinut şi simţire rămân nealterate, făcând să vibreze inima celor care citesc aceste slove cu bucuria întâlnirii vremurilor de demult.

Care a fost contextul în care ați fost urmărit, persecutat și închis în timpul regimului comunist?

Când a fost desființat Seminarul Teologic din Buzău, unde am făcut șase clase, am fost transferat la alt liceu în oraș. Am fost foarte trist. În acea perioadă, la mine în sat și în orașul Buzău, pe orice zid și pe orice gard, preoții, călugării, toți oamenii cu carte erau batjocoriți. Mi s-a născut gândul unui protest. Rupeam afișele, mergeam regulat la biserica din sat și în adunările tinerești. În vacanțe sau în alte împrejurări îndemnam, pe cei care mă ascultau, să reacționăm împotriva regimului comunist.

La liceu, în pauzele dintre ore, cântam tropare bisericești, fără să știu că eram deja urmărit. La sfârșitul anului, deși am fost premiant, mi s-a cerut o taxă școlară de 15.000 de lei pentru a putea continua studiile. De aceea anul următor am urmat studiile la fără frecvență și m-am prezentat la un examen de învățător suplinitor, fiind repartizat în mai multe sate.

În 1950 am făcut cerere și m-am dus la Facultatea de Litere de la București. La un moment dat am fost chemat la rectorat pentru a fi trimis la specializare în Suedia. Pentru întocmirea actelor am fost trimis la Primăria din localitatea natală. Acolo am fost înscris între cei care și-ar fi ascuns originea. De aceea, în toamna lui 1950 am fost dat afară de la Facultatea de Litere. Fiind singur pe străzile Capitalei, m-am dus la Facultatea de Teologie și am intrat să asist la cursuri. Am avut marea bucurie să îl audiez atunci pe Teodor M. Popescu, unul dintre marii noștri profesori.

Din dorința de a studia teologia am mers la Centrul eparhial din Buzău, unde Părintele Episcop Antim Angelescu mi-a dat binecuvântare și bursă pentru câțiva ani. În timpul anilor de studenție la Facultatea de Teologie a început urmărirea mea mult mai atentă. În anul al doilea am primit o invitație scrisă prin care am fost chemat la sediul Poliției. Acolo am fost învinuit că sunt împotriva regimului și am fost arestat, în subsolul sediului Ministerului de Interne.

Vorbiți-ne despre experien­țele ce au urmat.

Am străbătut în total 10 pușcării. Nu te lăsau în același loc prea mult timp. Următoarea destinație tristă pentru mine a fost pușcăria Uranus din București. Aici, în celulă, nu aveai voie să stai în pat, nici pe loc repaus în picioare, ci doar mergând cu privirea în sus. La interogatoriu eram luați doar noaptea. Aveam parte de un tratament foarte violent. Ei scriau declarația în locul tău și te obligau să o semnezi. La început, n-am semnat și de aceea am primit un regim și mai dur decât colegii mei.

De la Uranus am fost dus la stația de triere Ghencea, pe câmp. Erau acolo sute de oameni flămânzi și chinuiți. Era un iad... Dintre cei cu care m-am întâlnit aici îl pomenesc întotdeauna cu mult drag pe preotul profesor Valer Literat din Făgăraș. O zi acolo erau de fapt clipe interminabile de frică și foamete prelungită. Dormeam în câmp, afară.

De la Ghencea am fost dus la Văcărești. La vremea aceea, biserica era deja închisă și transformată în depozit de păstrare a alimentelor. Am fost dus la muncă acolo în biserică și astfel am văzut monumentala pictură. Aici am stat vreo câteva zile, iar mai apoi am fost dus la Jilava. Era vara anului 1952. Apoi am fost urcați într-un vagon și duși la Canalul Dunăre-Marea Neagră, în localitatea Castelu. Zi de zi, acolo săpam fără oprire și încărcam în roabă cu lopata piatră, pe care apoi o aruncam în vagonete. Trebuia să încarci cinci vagonete. Eu nu puteam încărca decât un vagonet și jumătate. De aceea, eram dus împreună cu alții la carceră. Era noiembrie, frig, iar eu aveam doar o cămașă cu mânecă scurtă. În carceră nu puteai să te așezi jos pentru că era spațiu foarte mic. Nu puteai să te rezemi pentru că se răsturna cu tine. Eram acolo trei sau patru și stăteam spate în spate ca să nu răcim. Slăbisem foarte mult și într-un moment de neatenție o piatră mi-a strivit piciorul. A fost de fapt purtarea de grijă a lui Dumnezeu, căci astfel am ajuns la infirmerie și am primit scutire de la muncă. În acea perioadă, în urma unui ordin al ministrului de interne, mâncarea de la popotă era dusă la porci. Cel care a fost pus să împlinească acea regulă era un buzoian. Am îndrăznit atunci într-o discreție maximă să îl rog să îmi lase și mie puțină mâncare ca să mă întăresc nițel.

De la Canal am fost dus la colonia de muncă Midia, unde erau mii de deținuți. Îmi aduc aminte că am fost pus să păzesc un ac de cale ferată, singur în noapte. Duminica aveam voie să părăsim cabanele de stuf și stăteam afară pe iarbă, vorbind despre diverse teme. S-a remarcat atunci preotul Pasenco, din părțile Făgăra­șului, care găsea explicații problemelor existențiale în Filocalie. A urmat șederea la Năvodari. Mă „mândresc” că eu am dat prima lopată pe șantierul de muncă silnică de aici. Noaptea, dacă te odihneai câteva secunde, erai bătut, jignit în cel mai grotesc mod. Tot timpul ziceau: „Banditule, nu muncești...!” Profesorul Alexandru Claudian, cu care munceam împreună la vagonet, mi-a dăruit o cămașă deoarece cămășuța mea cu mâneci scurte se rupsese și ajunsese să aibă 70-80 de petice.

Ultima destinație a fost la Onești, unde am lucrat la drenarea râului Trotuș. Aici, din păcate, am asistat cu multă durere cum preotul Constantin Sburlan din Pogoanele a fost snopit în bătaie pentru că avea permanent o față zâmbitoare.

Am avut dreptul o singură dată să trimit o scrisoare familiei. Am trimis cartea poștală nașului meu de botez, preotul Ioan Barbu, din Pecineaga, Constanța, pentru că el înțelegea mai bine realitățile timpului.

Când a avut loc momentul eliberării și cum a fost întoarcerea la cei dragi?

După toate aceste ultime momente de suferință am fost eliberat în mai 1954. Nu am plecat direct acasă, m-am oprit la Mausoleul din Mărășești pentru că eram dornic de informație, cultură și aer liber.

Am ajuns acasă într-o duminică, când toată lumea era la biserică. La finalul Sfintei Liturghii, toți cei prezenți acolo, împreună cu părintele din sat, au venit și m-au văzut, m-au îmbrățișat. Au fost clipe de nespusă bucurie. Nu le voi uita toată viața.

Apoi am încercat să mă angajez pentru a-mi susține familia. Am depus peste 20 de cereri, dar am fost refuzat. Am ajuns învățător într-un sătuc pe malul Prutului. După o perioadă am renunțat și m-am întors la casa natală, iar la ceva vreme am avut bucuria primirii harului preoției, fiind hirotonit de Patriarhul Justinian Marina în 1963.

În toată perioada dificilă petrecută de mine în pușcării și în lagăre de muncă, în nopțile lungi și friguroase, am fost întărit de ajutorul sfinților. Mă rugam ore în șir. M-am rugat neîncetat Maicii Domnului să mă izbăvească din chinurile și suferințele acelor timpuri.

Din toate acestea am înțeles că lumea și viața fiecăruia are, dincolo de neplăcerile și durerile trecătoare, o pronie dumnezeiască și o finalitate fericită.