Zilele trecute a apărut, la Editura Muzeului Național al Literaturii Române, ediția a doua a masivei cărți Din exil... acasă..., „cu Eminescu de mână”, o antologie de studii și articole despre opera eminesciană, aparținând scriitorilor din exilul românesc. Realizatoarea acesteia, prof. univ. dr. Mihaela Albu, este critic și istoric literar, dar și o recunoscută cercetătoare a exilului românesc anticomunist. Reeditarea acestei antologii constituie un bun prilej pentru a vorbi despre modul în care scriitorii români din exil s-au raportat la opera lui Mihai Eminescu.
Stimată doamnă Mihaela Albu, de ce ați simțit nevoia să reeditați lucrarea Din exil… acasă… „cu Eminescu de mână“?
În ediția întâi a cărții am așezat în deschidere prefața lui Mircea Eliade la volumul „Poesii” de Mihai Eminescu, publicat în 1949 de Biblioteca Română din Freiburg, Germania, care era prima ediție „de pribegie” a poeziilor eminesciene și care cuprindea și „Doina”, interzisă la noi de comuniști. Cunoșteam că, în 1946, Petre Ciureanu publicase monografia „Eminescu”, la Roma, în limba italiană, dar nu făcusem rost de ea. Între timp am găsit cartea și, la sugestia mea, profesoara Carmen Făgețeanu de la Universitatea din Craiova a tradus-o în română și a apărut recent în colecția Cărțile exilului la Editura Aius. Trebuie să precizez că Petre Ciureanu a fost profesor de literatură franceză și de literatură italiană în Italia, un comparatist care promova totodată limba și literatura română.
Dar antologia mea nu începe cu Petre Ciureanu, cum ar fi de așteptat, ci cu Basil Munteanu, care publica, la Paris, în 1938, în limba franceză, „Panorama literaturii române contemporane”, promovând la o scară mai mare literatura română în lume. „Panorama...” a fost imediat tradusă în germană, spaniolă, engleză, dar în română a fost tradusă abia în 1996 de Vlad Alexandrescu. Așadar, am început antologia cu fragmente referitoare la Eminescu din cartea lui Basil Munteanu. Acestea sunt noutățile principale aduse în ediția a doua, astfel încât, dacă la prima ediție avea 520 de pagini, în format academic, acum are aproape 600. Ambele ediții beneficiază de postfața unuia dintre cei mai cunoscuți eminescologi la ora actuală, Teodor Codreanu, deschizându-se cu un Cuvânt înainte în care am argumentat necesitatea unei astfel de restituiri.
În afara celor amintiți, antologia cuprinde studii de Mircea Eliade, Alexandru Ciorănescu, Vintilă Horia, Constantin Amăriuței, George Uscătescu, N.I. Herescu, Alexandru Busuioceanu și de mulți alții, dar și fragmente din cărțile dedicate lui Eminescu în exil...
Cuprinde și fragmente ample din acele cărți, pe lângă toate articolele publicate pe această temă. Dacă am fi inclus toate volumele în întregime ar fi însemnat ca antologia să fie extrem de mare și să fie publicată în mai multe volume. Am inclus integral scrierile lui Constantin Amăriuței, care are mai multe texte despre Eminescu. Această carte este o „restitutio”, fiind pentru prima oară când studiile de eminescologie publicate în exil și interzise la noi au fost publicate în România. Titlul cărții este o preluare dintr-o afirmație a lui Vintilă Horia, care spunea: „Ne vom întoarce acasă cu Eminescu de mână”.
Citind acele texte, ați făcut, desigur, o comparație cu ceea ce s-a scris în aceeași perioadă în România. Ce opinie v-ați format în acest sens?
Sunt două perspective de analizat. Pe de o parte, Petre Ciureanu și Basil Munteanu au scris în limbile țărilor în care trăiau, pentru străini, așadar, și atunci abordarea lor e diferită de a autorilor români din România. Dacă facem o comparație între „Panorama..” lui Basil Munteanu și „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” a lui G. Călinescu, publicată la trei ani după cea a lui Munteanu, se observă diferențe. Una este prezentarea într-o limbă de circulație pentru a face cunoscut străinilor literatura română, și alta este abordarea lui Călinescu, care se adresa cititorilor români.
Antologia cuprinde însă în majoritate studii scrise în limba română ale unor importanți scriitori, precum Constantin Amăriuței - care este un filosof de mari profunzimi, traducător în română al lui Heidegger - și Octavian Vuia - fost student al aceluiași filosof german. Aceștia, ca și Vintilă Horia, George Uscătescu, Ovidiu Vuia și alții aduc o perspectivă diferită în analiza operei eminesciene. Să ținem cont și de faptul că în România funcționa cenzura, chiar dacă după 1965 începuse o perioadă de oarecare dezgheț. Cu toate acestea, numai în libertate se putea scrie despre „Doina” și despre „Rugăciune”, numai în libertate scriitorii și criticii literari puteau să vadă în cu totul altă perspectivă filozofia operei eminesciene.
Aceste scrieri despre Eminescu ale scriitorilor din exil au ajuns în vreun fel și în România acelor vremuri?
Nu. Și tocmai de aceea am făcut acest volum - cu mari sacrificii, pentru că a fost o muncă imensă, numai adunarea lor, apoi culegerea fiecărui text în parte, corectura lor au durat foarte mult. Volumul este așadar o restituire a studiilor de eminescologie către cititorul român din țară. În perioada comunistă, foarte greu, foarte rar și sporadic au putut ajunge în România astfel de texte. Se știa de ele mai mult din ceea ce se spunea la postul de radio Europa Liberă. Gândiți-vă că și „Istoria literaturii...” a lui Călinescu a fost interzisă. Când eram eu studentă, profesorii nu aveau voie să ne-o recomande și dacă o citeam, o citeam cu fereală, pentru că se întâmpla să o mai găsim în câte o bibliotecă particulară. Cărțile interzise le puteam obține spre lectură numai cu o cerere și cu o argumentație pentru ca Securitatea să dea avizul. Mie mi s-a întâmplat când am făcut monografia Ion Biberi, când am vrut să citesc cartea lui, „Lumea de mâine”, a trebuit să fac o astfel de cerere, fiind vorba de o carte din „fondul secret”, întrucât conținea un interviu cu prințul Anton Bibescu. Cu atât mai mult nu puteai să ai și să te raportezi la o carte sau un articol care a apărut în exil.
Cum a fost primită de public ediția întâi a antologiei?
La apariția ei, în 2021, tirajul s-a epuizat rapid, eu rămânând în biblioteca personală cu numai un exemplar, iar pentru că eram întrebată de unde se poate procura, am decis publicarea acestei noi ediții. În plus, am putut să găsesc acele texte pe care, deși știam că există, nu le-am găsit când m-am documentat pentru prima ediție. Din păcate, bibliotecile și unii profesori sunt mai puțin interesați de adevărata cultură. Se întâmplă ca inclusiv mari critici literari de astăzi să spună că literatura exilului nu există numai pentru faptul că n-au avut acces la ea. Dacă ar ajunge să citească ce au scris Constantin Amăriuței, Octavian Vuia, de exemplu, și-ar da seama de valoarea lor, și-ar schimba opiniile. Dar ei nu citesc. Desigur, nu mă refer la toți. Dar această ediție a doua este foarte „caldă”, a apărut în 10 ianuarie, nu pot să mă pronunț despre destinul ei, dar sper că la proxima ediție a târgului de carte să aibă același impact.
Cum vedeți receptarea lui Eminescu la tânăra generație?
Din păcate, știm că există o statistică tristă, care spune că un număr îngrijorător de tineri sub 35 de ani sunt analfabeți funcțional, iar răspunsul indirect la întrebare este că Eminescu este foarte slab receptat. Poate numele l-au auzit, dar poezia nu i-o citesc. Sunt mai mulți vinovați pentru asta: sistemul, lipsa de implicare a profesorilor, viața modernă de azi. Nu am tangență cu programa școlară de liceu, dar știu de la alți profesori că se studiază la alegere câte două poezii sau la alegere două opere ale câte unui scriitor, să spunem Rebreanu și Camil Petrescu, iar profesorul alege unul și cu asta, gata. Viziunea de ansamblu este restricționată inclusiv de programa stabilită de minister. Deci se oferă cât mai puțină informație și atunci, din puțin, puțin rămâne! Pe de altă parte, profesorii înșiși, mulți dintre ei, privesc profesia lor ca pe ceva birocratic, nu se implică. Decât să le dea acele comentarii să le învețe pe de rost, care seacă sufletul copilului, mai bine le-ar aduce înregistrări cu actori precum George Vraca, Gheorghe Cozorici și Ștefan Iordache recitând din Eminescu. Fiind vorba de adolescenți, poezia de dragoste a lui Eminescu ar prinde foarte bine. Profesorii acum au libertate, nu-i arestează nimeni dacă predau în plus la clasă. Poezia lui Eminescu este muzică, până să ajungi la filosofie, te farmecă acel fior „dureros de dulce”. Să nu-i uităm nici pe cei care dau tonul în abordarea și receptarea unor scriitori și care au putut să scoată acum câțiva ani acel număr din „Dilema” și au putut să scrie că Eminescu este „cadavrul nostru din debara” și așa mai departe, iar snobii se iau după aceste spuse... Nu există francez care să-l renege pe Hugo sau pe Baudelaire, nici englezii nu spun că Shakespeare ar fi depășit. Dacă noi nu ne vom prețui, nu ne vor prețui nici alții. De aceea, trebuie să-l sărbătorim pe Eminescu în fiecare zi, căci prin opera lui, prin poezia lui sărbătorim limba română, cultura română, ne sărbătorim pe noi ca popor.
