Adevărul vieții în adevărul creației

În meditațiile lui, Constantin Noica vorbea, referitor la dimensiunea spiritualității românești, despre sufletul păstorului și sufletul stătător al plugarului, deduse, prin interpretare reflexivă, din mitul biblic al lui Cain și Abel. Tot ce e nostalgie și libertate, spune el, tot ce e sentiment artistic, „tot ce e sete de noi”, ține de sufletul păstorului, peste care trece, spre a-l uniformiza/pustii, sufletul stătător al plugarului.

În această relație antinomică se intuiește relația dintre poveste și istorie, dintre învins și învingător. Dar Abel n-a murit încă de tot, iar speranța își ridică antenele. Sunt antenele cu care se pot capta undele poveștii/povestirilor, așa cum procedează Catia Maxim în Lali Nikolaki. O poveste inspirată de personaje și evenimente reale (Editura Eikon, București, 2025), spunând, după trilogia Îngerii din Moscopole, încă o poveste ruptă din istoria de bejenii a aromânilor.

Și aici, Moscopole este laitmotiv obsedant, cetatea ideală spre care personajele se întorc într-o mișcare elipsoidală a amintirii nostalgice, părând a urma arcul parcurs de soare într-o zi cu valoare mitică. Ființa națională subzistă prin poveste. Generațiile își împărtășesc moștenirea culturală. Semnificativ, învățătorul Hristo Coțov le împărtășește copiilor, într-o călătorie care poate fi socotită inițiatică, povestea cetății Moscopole, de „după arderea și jafurile comise de trupele lui Ali Pașa, otomanul albanez din Pașalâcul Ianina”.

Topos unic al sufletului de păstor al aromânului, de aici pornesc alte drumuri, spre alte locuri - Boboștița, Prodrom, Korça, București, unde sufletul lor îi poartă icoana. Oriunde merg, acești oameni duc cu ei nostalgia locurilor natale, limba, istoria și tradițiile lor.

Caierul povestirilor este deținut de mama Mina Gândzu, iar firele toarse spun, în secvențe semnificative, povestea unor aromâni peregrini, la sfârșitul secolului al XIX-lea, prelungită până în 1930, când personajul eponim, Lali Nikolaki, împlinește 57 de ani.

Supratema romanului este, ca și în Îngerii din Moscopole, chestiunea aromână, punctul dureros, rana vie în sufletul oricăruia dintre ei, obligat să trăiască, în mici comunități, pe teritoriul altor țări.

Povestea lui Lali Nikolaki, fiul talentatei povestitoare populare Mina Gândzu, pleacă din Boboștița și se oprește la București. Cronotopul cuprinde istoria începutului de secol XX, incluzând și drama războiului, Primul Război Mondial. Sufletul lui de păstor poartă nostalgia locurilor din care s-a rupt. Picaro și peregrin, totodată, Lali Nikolaki face efortul de a se adapta vremurilor și transformă supraviețuirea în arta de a trăi.

Rănile neamului și rănile omului coincid în intimitatea profundă a sufletului său. Astfel, destinul lui personal, care include o poveste tragică de iubire, ar putea fi interpretat în plan simbolic. Motivul iubirii tragice, trimițând la cuplul Romeo și Julieta, relevând imposibilitatea împlinirii iubirii din cauza dușmăniei dintre familii, din motive etnice, capătă o nouă reflectare și conotații specifice pe acest fundal. Doar că Lali nu se sinucide, ca Romeo, din dragoste, ci acceptă să trăiască, mortificat, o viață austeră, fără familie, fără urmași. În acest simbolism se relevă destinul colectiv, atins de tragedia terorii istoriei: fără continuitate, comunitatea aromânilor este supusă pericolului deznaționalizării sau al dispariției.

Formula docuromanului, sugerată în subtitlu, cu împletirea ficțiunii și nonficțiunii, menține echilibrul dintre adevărul vieții și adevărul creației. Printre personajele ficțiunii apare și trimiterea la personaje atestate istoric, Victor Eftimiu, de exemplu, („Nikolaki are câteva rubedenii la București: un nepot de verișoară, Victor Eftimiu, și familia unei nepoate de-a doua”), iar I. L. Caragiale apare ca personaj, dedi­cându-i-se un capitol, Trec eu pe la Gambrinus; sunt adieri peste întâmplările narate pentru a le menține în aura vieții, menținând, totodată, suflul adevărului vieții, pe care Catia Maxim nu-l pierde niciodată din vedere.

Întâmplările decurg una din alta, înși­ruindu-se ca mărgăritarele din povestea lui Victor Eftimiu, Înșir-te, mărgărite..., secționate de retrospective nostalgice sau de inserții în care vocea auctorială se suprapune vocii personajelor. Peste aceste întâmplări, care, prin însumare, alcătuiesc traseul unei vieți ce înaintează în destin, se profilează arcul livresc al unei meditații, prin care contemplarea și acțiunea se armonizează. Catiei Maxim îi reușesc aceste reconstituiri epico-istorice, cu narația atent distribuită între document și ficțiune, reconstituiri în care muzele se împacă și oferă, astfel, un spectacol al poveștilor și ideilor, răspunzând interogației esențiale: Cum trăim?