Literatura exilului (II)

Aminteam în prima parte a acestui articol că multe dintre cele mai importante case de editură din România ultimilor 32 de ani nu fac decât să continue politicile culturale trasate cândva de Leonte Răutu. Numai în acest fel se explică şi de ce Vintilă Horia (romancier, poet şi eseist), unicul literat român deţinător al Premiului Goncourt, multă - chiar prea multă - vreme a fost republicat doar parţial şi, până în anul 2015, anul centenarului său, creaţia lui a rămas acoperită de tăcere.

În mod similar au fost - şi continuă să fie - trataţi şi alţi numeroşi scriitori de înaltă valoare. Despre Alexandru Busuioceanu (poet, critic şi istoric de artă, eseist, traducător, unul dintre importanţii fondatori ai revistei Gândirea, membru al Academiei de Critică de Artă de la Madrid, Academia de los Once, grupare aflată sub preşedinţia lui Eugenio d’Ors) nu se vorbeşte aproape deloc, în pofida faptului că studiile sale de artă au primit o înaltă recunoaştere, decernându-i-se, în Spania, prestigiosul Premiu Juan Valera. Ca poet (el scriind şi în limba spaniolă), în 1952 era inclus în onoranta Histoire illustrée de la littérature espagnole, fiind astfel situat la egalitate valorică cu cele mai strălucitoare glorii din marea poezie spaniolă: Ruben Dario, Miguel de Unamuno, Antonio Machado, Juan Ramon Jimenez, Frederico Garcia Lorca, Rafael Alberti. La fel de ignoraţi sunt şi: George Uscătescu, poet, eseist şi filosof, autor al unor cunoscute şi apreciate lucrări (El Teatro occidental contemporaneo, Fundamentos de estetica y estetica de la imagen, Introduccion a la ontologia de la cultura); Constantin Amăriuţei (prozator, poet, filosof, estetician, discipol al lui Martin Heidegger), deţinător al Premiului Rivarol pentru roman; apoi Theodor Cazaban, romancier publicat de editura Gallimard cu romanul Parages, recenzat laudativ de Claude Mauriac. Izolaţi într-o nedreaptă uitare rămân şi poetul Ştefan Baciu, filosoful şi eseistul Octavian Vuia, Alexandru Ciorănescu (istoric şi teoretician literar, comparatist, lingvist, prozator, dramaturg şi poet, doctor honoris causa al Universităţii din La Laguna, numele său fiind purtat de o stradă din oraşul Santa Cruz de Tenerife).

Când se produc totuşi şi întâmplări contrarii celor amintite, totul se datorează unor oameni şi mai niciodată unor instituţii. Institutul Cultural Român, spre exemplu, în 2015, îşi retrăgea aproape ostentativ participarea de la manifestările din cadrul centenarului Vintilă Horia, organizat în România, dar și la Universitatea din Alcalá de Henares. Şi totuşi, de atunci încoace, în percepţia publică asupra lui Vintilă Horia s-au produs schimbări notabile. Mereu mai numeroase - dar şi mai diverse ca formă - au devenit manifestările prin care imaginea acestei mari personalităţi literare a exilului a început să reintre în vizibilitatea publică. Sunt de amintit colocviile organizate în cadrul Centenarului Vintilă Horia (decembrie 2015, la Craiova, Segarcea și Alba Iulia, urmate imediat de cel de la Universitatea Alcalá de Henares din Spania), apoi congresul Exipora, din 2017, de la Mediaş. Un impact deosebit îl are seria de autor „Vintilă Horia”, inițiată de Silvia Colfescu la editura Vremea, ca şi apariţia în volume sau în reviste (Convorbiri literare, Contemporanul, România literară, Lumină lină, Curtea de la Argeş, Mozaicul, Portal Măiastra, Antilethe) a unui număr apreciabil de studii şi articole semnate de numeroşi cercetători.

 Dar profilul acestui mare scriitor a început să capete o pregnanţă şi o strălucire aparte nu numai graţie notorietăţii eclatante a premiului Goncourt şi nici ca urmare a nedreptei, mincinoasei şi mizerabilei cabale ce i s-a instrumentat de către guvernul stalinist, antiromânesc de la Bucureşti, cât mai ales prin înalta valoare literară şi spiritual-românească a scrisului său, evidentă (și) în jurnalele şi cărţile (inedite) editate recent: Memoriile unui fost săgetător, Jurnalul de sfârşit de ciclu şi Jurnalul torinez, precum şi magistralul şi eruditul eseu La Croix (Crucea), probabil unul dintre cele mai importante manuscrise ale eseisticii exilului românesc, recuperat şi publicat pentru prima oară în România de Cristian Bădiliţă, tot la editura Vremea.

Scriitori și cărți românești din exil în istoriile literare

Reflectând asupra acestor situaţii, suntem îndrituiţi să constatăm că un îngrijorător semn de întrebare planează astăzi asupra unuia dintre cele mai importante edificii ale culturii naţionale: Instituţia istoriei literaturii române.

O simplă privire asupra istoriilor literare apărute după 1989 lasă în urmă numeroase interogaţii fără de răspuns. Pentru unii dintre autorii acestora, scriitorii de mare prestigiu şi notorietate europeană care au creat atât în perioada cât au trăit în ţară, cât şi în perioada de exil sunt, în cele mai fericite cazuri, abia amintiţi. Iar când totuşi se mai întâmplă, aceştia, practic, sunt expediaţi cu câteva consideraţii superficiale şi - în substanţa lor - depreciative. Reexaminate, Istoriile literare recente par să ilustreze continuitatea de atitudine şi orientări cu perioadele de tristă amintire, când linia politicii culturale era trasată de politruci. Reamintim că în 1959, la un simpozion internaţional, Tudor Vianu oferea un răspuns năucitor la o întrebare ce îi semnalase tocmai apariţia şi existenţa unei literaturi române în exil: „Nu există literatură română în afară de aceea care se scrie înlăuntrul graniţelor Republicii Populare Române”¹. Afirmaţia a fost, la vremea aceea, îndelung comentată în exil; în ţară, nici măcar acum, acea situaţie jenantă nu este cunoscută de prea mulţi. Avea să fie amendată, ceva mai târziu, de Isabela Vasiliu-Scraba. Pornind de la o serie de consideraţii ce vizau democraţia actuală, comentatoarea nu numai că re-amintea întristătoarea afirmaţie a lui Tudor Vianu, ci găsea oportun să opereze o semnificativă trimitere la o altă Istorie a literaturii române şi la o pretinsă autoritate ale cărei păreri se vădesc, tocmai în prezent (!?), cu mult mai amendabile, dat fiind că prin ele se continua gândirea exprimată de profesorul Vianu. Într-adevăr, lacunara Istorie semnată de Alex Ştefănescu oferă doar dimensiunile obtuzităţii şi ignoranţei celui ce a întocmit-o. Iată-l vorbind despre un poet de talia lui Horia Stamatu. Gafa este de proporţii dacă reamintim că o autoritate de înalt şi incontestabil prestigiu, Eugen Ionesco, îl considerase pe cel amintit drept un „mare poet, poate cel mai mare al României actuale”. Aşa se face că, în valoroasele şi subtilele eseuri filosofice ale lui Horia Stamatu, Alex Ştefănescu nu reuşeşte să vadă decât o „argumentaţie tautologică” şi „erudiţie etalată fără graţie”. Comentariile sunt de prisos. Din fericire, mai există şi alţi veritabili istorici, cum a fost Ion Negoiţescu, cel ce afirmă că poemele lui Stamatu transfigurează o veritabilă theodicee venind dinspre sacralitate, respirând puritatea de începuturi ale lumii şi lăsând impresia de minune a lirismului absolut. Atât ca poet, cât şi ca eseist, se spune acolo, „religia are, constitutiv, o excelenţă estetică, marcată fiind de o anume ambiguitate între imanent şi transcendent, numen şi natural, instaurând convingătoare universuri alternative”².

Şi în Istoria lui Nicolae Manolescu e vizibilă marginalizarea total nejustificată a unor scriitori şi opere de importanţă majoră, care ar putea schimba cu adevărat canonul literaturii române: Leonid Arcade, Alexandru Vona, Pavel Chihaia, Alexandru Ciorănescu, Vintilă Horia. Sunt incluşi însă, ca şi la Alex Ştefănescu, scriitori şi critici literari care, având şansa să trăiască şi după 1990, au reluat legătura cu ţara - Bujor Nedelcovici, Dumitru Ţepeneag, Dorin Tudoran, Sorin Alexandrescu, Matei Vişniec ş.a.

O replică la un asemenea mod de a gândi şi înţelege istoria o dau criticii literari care au trăit ei înşişi o parte din viaţă în exil - Marian Popa şi Ion Negoiţescu. Acesta din urmă, într-o proiectată Istorie a literaturii române (nefinalizată), va analiza, fără nici o departajare geografică, „scriitori contemporani”, incluzând firesc opere scrise în ţară şi în afara ţării.

Criticul Ion Simuț, oprindu-se - şi el - asupra unor „scriitori de prim-plan valoric ai exilului românesc” (Vintilă Horia, Ştefan Baciu, Alexandru Ciorănescu, Horia Stamatu), se întreba „cine poate judeca sau aprecia personalitatea în ansamblu şi să vadă rupturile, dramele, reconstrucţiile şi reconfigurările de teme şi limbaj? Evident, în actualitatea noastră (culturală?) nu apar şi nu se întrevăd posibilităţile unor ediţii definitive, complete, fie ale acestora, sau ale altora de plan secund. Şi astfel, operele lor plutesc, aşa cum am spus la început, în aproximaţii, sunt restituite la întâmplare, fără un program sistematic. Ele au nevoie de întregire, adică de reunirea etapei româneşti cu opera din exil. Altfel, vom continua să glosăm despre părţi disparate de opere, despre jumătăţi sau sferturi biografice. /.../ Rămâne o singură soluţie: realizarea unor ediţii critice integrale din opera scriitorilor noştri din exil, recuperând şi partea românească, eclipsată şi ignorată”³.

Am pornit de la (şi ne menţinem în) convingerea că Istoria literaturii române nu va fi adevărată, nu îşi va recăpăta legitimitatea, dimensiunile morale, ştiinţifice şi mai ales cele identitare atâta vreme cât exilul, acea parte menţinută (cu vizibilă obstinaţie) în tăcere şi umbră, nu îşi va ocupa locul firesc în circuitul valorilor naţionale.

NOTE

¹ Herescu, N. I., Literatură şi Geografie, Madrid: Destin, Caietul nr. 12/ 1962, p. 36.

² Negoiţescu, I., Istoria literaturii române, Bucureşti, Minerva, 1991, p. 12.

³ Simuţ, I., Un român la Madrid, Bucureşti: România literară, nr. 25/ 2006, p. 14.