Miza educaţiei în contextul provocărilor societăţii actuale

În decembrie 1989, mulţi adolescenţi şi tineri au ieşit în stradă şi au scandat: „Vom muri şi vom fi liberi!" Crezul manifestat de generaţia tânără de atunci a fost opţiunea pentru libertatea întru Adevăr („...veţi cunoaşte adevărul, iar Adevărul vă va face liberi" - Ioan 8, 32). Adolescenţii şi tinerii de atunci, unii dintre ei jertfindu‑şi viaţa pentru crezul exprimat, s‑au săturat să fie minţiţi şi setaţi prin propaganda ideologică a unui regim militant ateu care a separat Biserica de Şcoală. Comuniştii au eliminat educaţia religioasă din şcolile publice. O şcoală ruptă de forţa de viaţă a Tradiţiei este supusă tiparelor ideologice care au ca finalitate formarea „omului nou". De fiecare dată, domnia noii ideologii dominante impune ca deziderat formarea unui „om nou", iar educaţia din Şcoală riscă să fie influenţată de accente ideologice.

Nu cred că tinerii de atunci şi‑au dorit să devină părinţii de astăzi care, în multe situaţii, se află în dificultatea reală de a comunica cu propriii copii, confiscaţi de magia unui ecran al calculatorului, televizorului, tabletei, telefonului mobil etc. Sensul profund al jertfei tinerilor din decembrie 1989 a fost dobândirea libertăţii autentice care presupune inclusiv redescoperirea credinţei, în ciuda educaţiei ideologizate primite, şi proclamarea publică a credinţei (în această ordine de idei, rămâne semnificativ episodul îngenuncherii tinerilor în Piaţa Universităţii şi în alte locuri din ţară, când s-a rostit rugăciunea Tatăl nostru).

O biruinţă mare în urma jertfei din decembrie 1989 a constituit‑o reintroducerea educaţiei religioase în şcoli. În anii de după 1989, mulţi dintre părinţii care au pierdut familiaritatea legăturii cu viaţa şi bucuriile credinţei, trăite în experienţa Bisericii, au primit adevărate lecţii din partea copiilor care s‑au bucurat de primirea unor repere vii şi edificatoare în cadrul educaţiei religioase din şcoli. Astăzi, se constată intensificarea unor tendinţe secularist‑umaniste radicale, în continuitate de logică cu demersurile regimului comunist, bazat pe ideologia atee, prin care se intenţionează discreditarea importanţei educaţiei religioase în şcolile publice.

În societatea actuală se poate afirma că, prin domnia ideologiilor din prezent, se încearcă modelarea unei tipologii umane, perfect integrate în logica divertismentului şi a consumismului, fiind descurajat demersul care facilitează accesul la memoria profundă şi vie a reperelor care au structurat de‑a lungul istoriei identitatea autentică a Tradiţiei europene şi româneşti.

Dacă în trecut fiecare generaţie credea că are menirea de a reface într‑un anumit fel lumea, generaţia deceniilor precedente, în formularea lui Albert Camus, avea menirea să păstreze lumea pentru a nu se destrăma. Filosoful francez menţiona: „Fără îndoială, fiecare generaţie se crede destinată refacerii lumii. Generaţia mea ştie, cu siguranţă, că nu o va putea face. Dar sarcina ei este, poate, mai mare. Şi constă în aceea de a împiedica lumea să se destrame; moştenitoarea unei istorii corupte în care se amestecă revoluţii eşuate, tehnici demenţiale, zeităţi moarte şi ideologii extenuate în care puteri mediocre, care astăzi ar putea distruge totul, nu ştiu să convingă; în care inteligenţa se umileşte, punându‑se în serviciul urii şi al opresiunii".¹

Dacă sfârşitul secolului XX confirmă valabilitatea cuvintelor lui Camus, în prima parte a noului mileniu ne confruntăm cu un demers de formatare a memoriei în care accesul la amintirea lumii şi a vieţii trăite într‑un anumit fel este tot mai dificil. În acest context, miza educaţiei autentice ţine de imperativul salvării cel puţin a amintirii vieţii trăite în comuniune, la mărturisirea fără echivoc şi cu o credinţă de neclintit că viaţa este mai puternică decât sistemul construit pe himerele ideologiilor de astăzi.

Ideologiile utopice ale unui umanism autonom dezumanizează, înlănțuindu-l pe om într‑o existenţă din care trebuie să dispară orice urmă a unui reper transcendent. Aceste ideologii integrate şi depăşite totodată prin sistemul tehnologic actual tot mai impersonal substituie viaţa trăită cu credinţa în Dumnezeu, având conştiinţa că Dumnezeul Cel viu conduce istoria şi lucrarea Lui este prezentă în viaţa fiecăruia dintre noi, cu existenţa bazată pe noii dumnezei ai societăţii de consum: bani, plăcere, putere încrezătoare în forţa raţiunii autonome.

Ernesto Sábato arată că dezumanizarea umanităţii prin umanismul autonom s‑a realizat prin înlocuirea vieţii structurate prin credinţa religioasă cu eficacitatea, precizia şi cunoştinţele tehnice ale unei societăţi devenite angrenaj. Sábato menţionează: „Dezumanizarea umanităţii a fost rezultatul a două forţe dinamice şi amorale: banii şi raţiunea. Cu ele, omul a cucerit puterea seculară. Dar - şi aici se află rădăcina paradoxului - această cucerire se face prin intermediul abstracţiunii... ajungându‑se la o fantasmagorie abstractă din care face parte şi omul, dar nu omul concret şi personal, ci omul‑masă, această fiinţă ciudată, cu un aspect mai degrabă uman, cu ochi şi plânsete, voce şi emoţii, dar în realitate un angrenaj dintr‑o uriaşă maşinărie autonomă. Acesta este destinul contradictoriu al acestui semizeu renascentist care şi‑a revendicat individualitatea, care s‑a ridicat cu orgoliu împotriva lui Dumnezeu, proclamându‑şi voinţa de dominare şi de transformare a lucrurilor. Ignorând că, la rândul lui, va ajunge să se transforme în lucru"².

În această situaţie, mai ales copilul este afectat prin copilăria furată şi pustiită, prin confiscarea bucuriei reale a vieţii concrete, nu înlocuite cu fascinaţia generată de simulările mediului virtual. Din păcate, astăzi, mulţi copii nu ştiu nici să se mai joace unii cu alţii, să se privească faţă în faţă. În contextul provocărilor actuale, atacurile la adresa educaţiei religioase contribuie la mutilarea sufletului şi a formării depline a copilului.

În acest sens, sunt actuale cuvintele marelui pedagog şi filosof român Vasile Băncilă: „Cei ce lipsesc copiii de Religie fac o crimă faţă de viitorul lor de oameni pe această lume şi de mântuire pentru lumea transcendentă: a nu face educaţie religioasă copilului e a proceda la o operaţie caracterizată de infirmizare a sufletului, e a amputa fiinţa umană de ceea ce are mai de preţ!"³

În încheiere, ţin să precizez că lumina educaţiei este împlinită prin viaţa Mântuitorului Iisus Hristos, Modelul absolut al pedagogului. Iubirea Domnului Hristos este afirmată explicit de Mântuitorul în Evanghelie: „Lăsaţi să vină copiii la Mine" (Matei 19, 14; Marcu 10, 14; Luca 18, 16) şi „Oricine va primi, în numele Meu, pe unul din aceşti copii, pe Mine Mă primeşte" (Marcu 9, 37).

Note:

1 ‑Albert Camus apud Ernesto Sábato, Înain­te de tăcere, Ed. Rao, Bucureşti, 2005, p. 97.

2 ‑Ernesto Sábato, Înainte de tăcere, Ed. Rao, Bucureşti, 2005, pp. 99-100.

3 ‑Vasile Băncilă, Iniţierea religioasă a copilului, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 22.