„Studiul Religiei corijează lipsa transmiterii valorilor religioase în unele familii“

Continuăm seria articolelor pentru a arăta importanţa predării Religiei în sistemul de învăţământ public şi liceal, un subiect pus sub semnul întrebării de fiecare dată, în ultimii ani, cu ocazia dezbaterilor pe marginea reformării sistemului educaţional. Citiţi în cele ce urmează un interviu cu prof. univ. dr. Radu Carp, prodecan al Facultăţii de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti, care este de părere, printre altele, că o „reală descentralizare trebuie să aibă în vedere resursele financiare care pot fi alocate la nivel local pentru buna funcţionare a procesului educaţional şi ar trebui să pornească de la regândirea în ansamblu a întregului cadru normativ care cuprinde dispoziţiile constituţionale şi legale deopotrivă“.

Consideraţi justificată şi oportună promovorea unor proiecte de lege a învăţământului care ar urmări eliminarea Religiei ca disciplină a trunchiului comun din programa pentru învăţământul liceal?

Disputele pe marginea Codului Educaţiei propus de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării şi proiectul de lege elaborat sub coordonarea profesorului Mircea Miclea nu reprezintă decât o nouă etapă dintr-o dispută mai veche. Campania „Nici un liceu fără Dumnezeu“ a fost iniţiată de Patriarhie anul trecut, ca urmare a prezentării unui alt proiect de lege de către Ministerul Educaţiei şi Cercetării la acea vreme, iar în final, după discuţii între reprezentanţii ministerului şi cei ai Patriarhiei, s-a ajuns la concluzia că actualul sistem nu trebuie modificat. Dezbaterea actuală ar fi trebuit să înceapă nu prin prezentarea a două proiecte de lege concurente, ci să fie precedată de o întrebare pur politică, ce nu are de-a face cu punerea în pagină a soluţiilor din punct de vedere normativ: ce model dorim să urmăm, cel practicat în majoritatea statelor europene, care corespunde celui practicat la ora actuală în România, sau cel practicat în Franţa, care are la bază modelul laic, bazat pe separaţia strictă dintre stat şi Biserică, dar care nici acesta nu merge până la eliminarea totală a Religiei ca disciplină de învăţământ. Din păcate, întreaga clasă politică de la noi, după 1990, nu a avut curajul să pună în mod preliminar în spaţiul public această întrebare fundamentală şi să găsească un răspuns în urma dezbaterilor - răspuns, de altfel, previzibil în favoarea sistemului actual; abia ulterior conturării unui răspuns la această întrebare ar fi trebuit să înceapă discuţiile care au în vedere aspectele normative.

Codul Educaţiei păstrează actualul sistem, în care disciplina Religie este parte a trunchiului comun. Proiectul de lege Miclea include disciplina Religie în materiile din curricula şcolară, care pot fi parte a trunchiului comun, pe baza unor decizii luate la ni-vel local, prin implicarea părinţilor şi a autorităţilor locale. Într-un interviu acordat postului public de radio, Mircea Miclea afirma că această propunere vizează descentra-lizarea şi nu eliminarea Religiei din curricula şcolară şi că actuala soluţie poate fi luată în considerare dacă din dezbaterea publică reiese necesitatea continuării ei. Chiar dacă soluţia din proiectul de lege Miclea va fi adoptată în cele din urmă, nu cred că disciplina Religie va dispărea din trunchiul comun: ce autoritate locală aleasă va avea curajul de a afirma în mod public că s-ar opune studierii Religiei în şcoli, având în vedere că o asemenea decizie ar scădea gradul de încredere în persoanele care ar lua o asemenea decizie. În concluzie, aplicarea oricăreia dintre variantele propuse nu ar duce la eliminarea disciplinei Religie din trunchiul comun. Această discuţie pe marginea celor două proiecte de lege este benefică, deoarece se va putea ulterior formula întrebarea: câtă descentralizare este posibilă în învăţământul public şi ce domenii ar trebui să facă obiectul descentralizării. În opinia mea, o reală descentralizare nu trebuie să aibă în vedere statutul disciplinei Religie în trunchiul comun, ci resursele financiare care pot fi alocate la nivel local pentru buna funcţionare a procesului educaţional. Pentru a fi un efort încununat de succes, descentralizarea ar trebui să pornească de la regândirea în ansamblu a întregului cadru normativ care cuprinde dispoziţiile constituţionale şi legale deopotrivă. O descentralizare care are în vedere doar anumite aspecte care ţin de reamenajarea competenţelor decizionale şi a resurselor financiare nu poate fi viabilă în nici o situaţie. Nu poţi pretinde descentralizare în Educaţie în condiţiile în care conţinutul manualelor, de pildă, este avizat de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării, o autoritate a administraţiei centrale. În Marea Britanie, personalul clerical, profesorii şi autorităţile locale au un cuvânt de spus inclusiv în privinţa temelor pe baza cărora sunt alcătuite manualele de Religie, pentru a respecta confesiunea majoritară într-o zonă geografică, indiferent dacă este vorba de creştini, hinduşi sau musulmani.

Orele de Religie în şcoli şi impactul pozitiv asupra copiilor şi părinţilor

Care credeţi că sunt motivele pentru care tocmai educaţia religioasă se doreşte a fi exclusă, în condiţiile în care, recent, mai multe cercetări psihopedagogice şi sociologice arată impactul pozitiv al acesteia asupra tinerilor?

Într-adevăr, toate cercetările efectuate până în prezent ne conduc spre acest răspuns. Nu s-a dorit şi nu se doreşte excluderea educaţiei religioase din şcoli, ci aceasta a rezultat în urma necalculării consecinţelor concrete ale uneia dintre soluţiile propuse, însă, aşa cum am afirmat, s-a revenit asupra acestei decizii şi sper ca în final să se ajungă la concluzia păstrării regimului actual.

Aş dori să adaug la aceste cercetări pe care le menţionaţi una personală. Am realizat împreună cu alţi colegi un studiu cu ocazia admiterii la facultatea unde lucrez, întrebându-i pe tinerii care doreau să se înscrie la studii dacă Religia studiată în şcoală i-a ajutat să devină mai credincioşi sau nu. Rezultatul a fost extrem de interesant: jumătate dintre cei chestionaţi au afirmat că disciplina Religie i-a făcut să aibă credinţe religioase pe care nu le aveau până la vârsta la care au început să studieze această disciplină. Interpretarea pe care o dau acestor răspunsuri este că valorile religioase nu se mai transmit doar în familie, ci şi prin şcoală, iar acest fapt se datorează prezenţei disciplinei Religie în şcoli după 1990. Studiul Religiei corijează lipsa transmiterii valorilor religioase în unele familii. Din această cercetare reiese foarte clar impactul pozitiv al introducerii orelor de Religie în şcoli: există, prin urmare, copii care fac parte din familii cu puternice sentimente religioase şi care devin mai religioşi prin participarea la ora de Religie şi, de asemenea, copii proveniţi din familii în care apartenenţa la o religie nu este atât de puternică din cauza faptului că părinţii au avut parte de o educaţie atee la vremea lor şi care, prin participarea la ora de Religie, devin nu numai ei credincioşi, ci transmit valorile religioase inclusiv părinţilor. De ora de Religie beneficiază nu numai copiii, ci şi părinţii cărora li s-a interzis multă vreme participarea la viaţa religioasă, din dorinţa regimului comunist. Cunosc asemenea cazuri de părinţi care au ajuns să citească Biblia pentru prima oară în viaţă după ce au parcurs manualul de Religie studiat de copii la şcoală.

Şcoala europeană, locul disputelor legate de Religie

Ca şi în alte ţări, precum Franţa, Marea Britanie sau Turcia, în România şcoala a devenit un mediu prielnic dezbaterilor contradictorii pe tema Religiei. Care ar fi explicaţia?

Nu întâmplător, unele dintre cele mai controversate subiecte aflate în dezbaterea opiniei publice de la noi în ultimii ani - prezenţa icoanelor şi predarea Religiei - au ca element comun şcoala. Într-adevăr, şi în alte ţări şcoala este locul disputelor legate de religie - vezi problema vălului islamic în Franţa, dar şi în Turcia, sau Marea Britanie. Explicaţia şcolii ca loc predilect de divergenţă între opinii laice şi religioase este relativ simplă. Religia ţine de spaţiul privat, dar se manifestă şi în spaţiul public. Şcoala face parte din spaţiul public, însă prezintă unele particularităţi: transmiterea de cunoştinţe este mai intensă decât în spaţiul privat, însă mai puţin intensă decât în societate. Religia are deplina legitimitate de a se plasa în acest spaţiu intermediar al şcolii. Rolul Religiei ca disciplină de învăţământ este pus în discuţie pe măsură ce şcoala capătă mai mult statutul de instituţie publică şi este privită ca fiind similară cu celelalte instituţii publice, în detrimentul caracterului formator.

Despre valorile religioase, minorităţile şi conservatorismul acestora în privinţa identităţii religioase

Răspundeţi, vă rog, unui cititor nedumerit care, într-un comentariu postat, pe 25 august 2009, la 15:22, în varianta electronică a ziarului, se întreabă: „După cum citesc în presă şi văd la televizor, aşa ceva (n.r. - divergenţa între opiniile religioase şi cele laice) se întâmplă de cele mai multe ori la românii majoritari. Nici nu-mi aduc aminte de astfel de cazuri la minoritari, precum saşi, şvabi, secui, evrei, ţigani etc. Oare de ce?

Cu cât o comunitate etnică este mai redusă ca număr, cu atât este mai uşor a se realiza o legătură strânsă, mergând până la suprapunere, între apartenenţa etnică, cea religioasă şi cea lingvistică, iar educaţia este considerată alături de familie ca fiind cele mai indicate medii de transmitere a valorilor religioase. Nu cunosc saşi musulmani sau catolici, nici măcar în rândul membrilor acestei comunităţi care au emigrat în Germania şi care trăiesc într-un mediu în care schimbarea identităţii confesionale s-ar realiza mai uşor decât în condiţiile de acasă. Saşii, emigraţi îndeosebi în Bavaria, după cum se ştie, rămân profund luterani în regiunea cea mai impregnată de catolicism din Germania. Minorităţile nu numai că rămân conservatoare în ceea ce priveşte identitatea religioasă, dar rămân la fel de conservatoare şi transpuse în alte medii confesionale. În cazul românilor nu cred că s-a realizat suficient de bine care este rolul şcolii în transmiterea unor valori de la o generaţie la alta şi aici nu mă refer doar la Religie. Şcoala este încă, să o recunoaştem, privită cu suspiciune deopotrivă de părinţi şi de copii. Perpetuarea sistemului de meditaţii arată că această neîncredere persistă şi că ea este împărtăşită chiar şi de unii dintre cei care ar trebui să insufle în primul rând ataşamentul faţă de şcoală, profesorii.

Există şi alte aspecte care contribuie la neîncrederea faţă de şcoală şi care explică lipsa de atenţie acordată orelor de Religie, atunci când se intenţionează a se lua decizii în vederea reformării sistemului educaţional. Ar fi vorba în primul rând de diversificarea materiilor opţionale în ultimii ani. Aceasta s-a făcut fără a se vedea dacă există cadre didactice competente pentru a preda noi materii. Examinând, de-a lungul timpului, în diverse ocazie, dosare de candidatură pentru admiterea la facultate sau pentru obţinerea unor burse, am observat că numărul disciplinelor opţionale studiate în liceu a crescut în ultimii ani într-o măsură considerabilă. Religia a devenit astfel o disciplină de învăţământ care face parte dintr-un pachet de materii extrem de diverse, din care unele au titluri atractive, dar nu şi un conţinut pe măsură. Nu sunt împotriva diversificării ofertei educaţionale, însă această ofertă ar trebui să fie făcută într-un mod responsabil faţă de capacităţile elevului de a asimila cunoştinţe. Un alt aspect priveşte timpul alocat de un elev prezenţei în şcoală. Tendinţa pe plan european este de a încuraja elevii să aloce un timp cât mai mare pentru prezenţa la ore, dar mai ales pentru lucrul individual, sub supravegherea profesorilor, în timpul după-amiezii. Ambele proiecte de lege a învăţământului urmează această tendinţă, ceea ce este îmbucurător. În acest fel, se va realiza mai bine importanţa şcolii, în rândul elevilor, profesorilor, părinţilor etc. Trebuie însă acordată atenţie atât prezenţei la şcoală, cât şi în familie. Cea mai bună politică educaţională este nu cea care acordă timp liber elevilor, ci părinţilor, pentru a se putea dedica educaţiei copiilor. Transmiterea valorilor religioase nu poate avea loc în familii în care ambii soţi îşi petrec 12-14 ore la serviciu.

„Excluderea Religiei din curricula şcolară ar institui un sistem mai antireligios“

Enunţaţi o serie de argumente care susţin statutul Religiei în şcolile statelor europene.

În dezbaterea actuală de la noi nu s-au enunţat, într-un mod oarecum surprinzător, argumente care ţin de statutul Religiei în şcoli în alte state europene. Chiar dacă nu avem de-a face cu un domeniu în care să fie obligatorie transpunerea vreunui acquis al Uniunii Europene, un asemenea tip de raportare ar fi fost şi este necesară.

În Germania, bisericile care organizează şcoli private primesc finanţare de la stat în aceleaşi condiţii ca cea acordată şcolilor publice. În acestea din urmă, educaţia religioasă se face în acord cu preceptele cultelor. În legătură cu opţiunea pentru Religie, aceasta se face pe baza unui sistem apropiat celui practicat în România, cu singura diferenţă că părintele optează până la 12 ani, iar elevul de la 12 la 14 ani. Potrivit Legii fundamentale (Constituţia), Religia se predă în şcolile publice şi nu poate fi transformată într-un obiect opţional. În Italia, familiile care îşi trimit copiii la şcoli private organizate de culte primesc înapoi de la stat o parte din taxele plătite, începând cu anul 2000. Acordurile de la Villa Madama între Vatican şi statul italian precizează că în fiecare şcoală se predau obligatoriu două ore de Religie şi o oră în cazul liceelor. Părinţii optează în locul elevilor până la 13 ani. Cel mai interesant este sistemul din Marea Britanie. Potrivit Education Act din 2002, Religia face parte din „educaţia de bază“ (basic curriculum). Modul de predare a Religiei se decide în fiecare şcoală de către un comitet compus dintr-un reprezentant: al Bisericii Anglicane; al altor culte creştine sau al altor religii, acesta fiind desemnat astfel încât să fie reflectate „principalele tradiţii religioase ale zonei“; al asociaţiei/ asociaţiilor învăţătorilor; al autorităţii educaţionale locale. Astfel, părinţii sunt excluşi de la luarea unei decizii în locul elevilor, însă predarea Religiei se face prin decizia luată de toţi cei care ar putea avea un cuvânt de spus în legătură cu educaţia oferită în şcoli.

Celor care consideră că transformarea Religiei în şcoli într-o disciplină opţională ar fi un avans în direcţia unui stat în care separaţia de Biserică să fie clar demarcată, le aduc aminte că în Franţa, ţara cea mai laicizată din Uniunea Europeană, în regiunile Alsacia şi Lorena Religia face parte din curricula obligatorie a şcolilor, profesorii de Religie sunt plătiţi de stat, iar nota obţinută la Religie nu este luată în calcul la stabilirea mediei finale a elevilor. În restul Franţei, Religia nu se predă în şcolile publice, însă miercurea elevii nu au ore, pentru a li se permite celor care doresc să îşi completeze educaţia să participe la ore de Religie în afara şcolii. În concluzie, excluderea Religiei din curricula şcolară ar institui un sistem mai anti-religios chiar decât cel practicat în ţara prin excelenţă a laicităţii.