175 de ani de la încreștinarea lui Eminescu

Sărbătorirea Zilei Culturii Naționale și comemorarea a 175 de ani de la naș­terea omului deplin al ei, Mihai Eminescu, au constituit bune prilejuri de a reitera aportul Bisericii noastre strămoșești la tezaurul cultural românesc. Cât despre poetul Mihai Eminescu, reprezentantul cel mai de seamă al culturii noastre naționale, trebuie să reiterăm o realitate de netăgăduit: era puternic ancorat în spiritualitatea ortodoxă românească.

Chiar astăzi, 21 ianuarie 2025, se împlinesc 175 de ani de la botezul lui Mihail, al șaptelea din cei 11 copii ai familiei Gheorghe și Raluca Eminovici, săvârșit în Biserica Uspenia din Botoșani, având ca naș de botez pe bunicul din partea mamei, Vasile, iar ca martoră pe maica Fevronia Iurașcu, soră cu Raluca. Mitrica ne indică la botez doar prezența și semnătura lui Vasile Iurașcu, stolnic. Din cercetările eminescologilor din secolul trecut aflăm că soția lui Vasile Iurașcu, Paraschiva, bunica dinspre mamă a poetului, murise încă din 1836, în urma unui accident.

Căutările și experiențele celui ce avea să devină „expresia integrală a sufletului românesc” au constituit principala cale către deschiderea față de învățăturile Sfintei noastre Ortodoxii și prețuirea Bisericii noastre strămoșești cu valorile ei perene, dar nu putem nega și bogata zestre duhovnicească moștenită, mai ales, din familia mamei sale, Raluca Eminovici, fostă Iurașcu.

Se știe că Raluca, mama poetului, provenea dintr-o familie credincioasă și evlavioasă. Părinții ei, Vasile și Paraschiva Iurașcu, au avut nouă copii, din care șase s-au călugărit: patru fete (monahiile Olimpiada, Fevronia, Sofia, din botez Safta, și Sofia, din botez Maria) și doi băieți (arhimandritul Iachint și monahul Calinic). De menționat un aspect care generează uneori confuzie: ultima din călugărițele Iurașcu, Maria, a fost căsătorită la Bacău, cu D. Velisari, dar după decesul soțului, s-a călugărit alegând tot numele de Sofia, în amintirea surorii sale, maica Sofia, care între timp decedase. Mai mult, ea a venit la Agafton și cu o fiică, călugărită cu numele de Xenia.

Dacă despre monahiile Iurașcu se vorbește și în Patericul românesc, în articolul de față dorim să eviden­țiem, pe cât ne-a stat în putință, câteva aspecte din viața și lucrarea în Biserică a arhimandritului Iachint  (foto, dreapta sus), despre care nu s-au scris prea multe.

Paraschiva Iurașcu l-a născut pe Iancu în 1815. Deprinzând dragostea de cele sfinte, dar mai ales dorul de viața călugărească, din copilărie a intrat în obștea Mănăstirii Coșula, la nici 18 ani devenind monahul Iachint. La scurt timp, Mitropolitul Veniamin Costachi l-a transferat la Iași, rânduindu-l ca administrator sau econom al Mitropoliei și hirotonindu-l ieromonah. Se pare că Iachint împlinea această ascultare încă din 1835. Harnic și sârguincios, corect chivernisitor al bunurilor Mitropoliei, ieromonahul Iachint Iu­rașcu a fost hirotesit protosinghel și, apoi, arhimandrit.

În documentele Mitropoliei el apare drept „iconomul ogrăzii”, adică purtând grijă de pivnița și alimentele trebuincioase pentru ierarh și personalul deservent al Catedralei „Sfântul Gheorghe” ori al sectoarelor administrației chiriarhale, pentru musafiri, dar și pentru muncitorii marelui șantier început odată cu punerea temeliei actualei Catedrale Mitropolitane, la 3 iulie 1833. Tot părintele Iachint se ocupa și de administrarea viei de la Socola, a prisăcilor de acolo, dar și a celorlalte moșii ale Mitropoliei, cu terenuri arabile, păduri, fânețe precum cele de la Cârlig, Aroneanu ori Sinești.

Din însemnările vremii deducem că ascultarea de „iconom al ogrăzii Mitropoliei” a împlinit-o până în 1867, trecând apoi în cea de stareț al Mănăstirii Aroneanu, aflată în „țarina târgului Iași”. La Aroneanu, părintele Iachint întâmpinase multe neajunsuri, deoarece, dacă biserica deținuse înainte întinse pro­prietăți funciare, după 1864, când au fost etatizate bunurile Bisericii, abia avea cu ce se întreține. La acestea toate s-a adăugat și o plângere nefondată făcută la Mitropolie de către protopopul de Iași, care cerea schimbarea sa din funcție. De aceea, într-un raport către Sfântul Mitropolit Iosif Naniescu, scris la 18 august 1885, el preciza că, după ce biserica a sărăcit din pricina secularizării pământurilor chinoviei în urma decretului din 1863, ajungând într-o stare avansată de degradare, pentru a asigura cele necesare funcționării ei, harnicul arhimandrit s-a văzut nevoit să cheltuiască și puținele sale agoniseli de pe vremea când lucra la Mitropolie. Adresarea către chiriarh dovedește o bună pregătire a bătrânului Iachint: „Înalt­preasfințite și al meu prea bun Stăpân, cu umilință vă implor iertarea și arhipăstoreasca binecuvântare”.

Milostivul chiriarh dispune: „Luând în considerațiune vârsta îna­intată și slăbiciunile Cuvioșiei sale, arhimandritului Iachint, noi găsim de cuviință amânarea înlocuirii sale de la Biserica Aroneanu”.

La 18 aprilie 1886, bătrânul Iachint a înaintat o cerere către Mitropolitul Iosif, solicitându-i binecuvântarea de a se retrage către ținuturile natale, ca stareț (superior) la Mănăstirea Coșula: „Starea în care mă aflu și bătrânețea mă silesc a mă apropia de familia și rudele mele în județul Botoșani, la vreuna din mănăstiri. Cu prea umilite metanii vă rog să vă milostiviți a mă premuta în postul de superior la Sfânta Mănăstire Coșula, rămas de curând vacant”.

Peste zece zile, la 28 aprilie 1886, ierarhul a aprobat numirea arhimandritului Iachint în funcția de stareț al Coșulei, în care a stat doar câteva luni, până la finele verii, căci, la 28 august 1886, protopopul de Botoșani, Lăzărescu, trimitea Mitropoliei o telegramă prin care anun­ța decesul părintelui Iachint: „Arhimandritul Iurașcu, superiorul mănăstirii Coșula, mort noaptea trecută 26-27 august”.

Revenind la perioada cât părintele Iachint a trudit ca „iconom de ogradă al Mitropoliei”, deducem că, în parte, această ascultare a coincis cu păstorirea luminoasă și plină de înfăptuiri a Mitropolitului Veniamin Costachi. În unele însemnări, Iachint figura ca viețuitor în obștea monahală ce deservea Catedrala Mitropolitană cu hramul „Sfântul Gheorghe” din Iași, încă de prin 1835. Erau anii când lucrările la zidirea noii catedrale se aflau în plină desfășurare. Că iconomul ogrăzii își împlinea datoria cu multă conștiin­ciozitate o arată și faptul că și-a păstrat ascultarea sub alți șapte mitropoliți, urmași ai marelui Veniamin Costachi: Filaret Beldiman (1842-1844); Meletie Lefter (1842-1844); Meletie Burdujanul (1848-1849); Mardarie Apamias (1849-1851); Sofronie Miclescu (1851-1860); Chesarie Răs­meriță (1861-1863). A rămas în aceeași ascultare și în primii ani de păstorire a dârzului Calinic Miclescu (1863-1875), apoi, probabil din pricina vârstei sau pentru oarece neînțelegeri cu ierarhul, în 1867 i s-a dat transferul la Mănăstirea Aroneanu.

Deducem că arhimandritul Iachint a fost martor la toate strădaniile Mitropolitului Veniamin de a construi actuala catedrală, la conflictul mitropolitului cu o parte din cârmuitorii vremii, la demisia acestuia, la părăsirea șantierului, dar și la reluarea lucrărilor sub Mitropolitul cu viață îmbunătățită Iosif Naniescu. Din păcate, nu a mai apucat să vadă și sfințirea mărețului edificiu.