A învăţa să înveţi

Asistăm, în momentul de faţă, la mutaţii importante în ceea ce priveşte atitudinea tinerilor faţă de procesul educaţional.

O schimbare incontestabilă în raportul trecut-prezent este extensia învăţământului superior, ca o remanenţă a comunismului. Înainte de 1989, a intra la facultate însemna reuşita în viaţă. Intelectualul - reprezentat şi ca "omul cu mapă" - era atunci cineva care beneficia de prestigiu, oarecum subvenţionat de muncitorii şi ţăranii care munceau din greu. Nu cumva goana de astăzi după diplome universitare se alimentează din aceste viziuni derivate din ideologia trecutului?

În anii tranziţiei postcomuniste, pentru că nu exista o corelare între oferta educaţională şi cerinţele de pe piaţa muncii, s-au vândut diplome fără conţinut, învăţându-se lucruri de care nu aveai nevoie vreodată în viaţă. Astfel, şcolile şi universităţile au căpătat, în mintea multor elevi şi părinţi, rolul de "fabrici" sau "ghişee de dat diplome": totul e să te vezi cu patalamaua în mână, că pe urmă te descurci tu cumva... Iar potopul de universităţi private n-a făcut decât să întărească această senzaţie: plăteşti taxa, iei diploma.

Totuşi, un sistem educaţional nu poate fi condus ca un aprozar, bazându-ne strict pe precepte financiare. O şcoală sau o universitate nu pot fi privite ca nişte entităţi care trebuie să fie "rentabile" financiar, pentru că acestea nu produc şuruburi, cuie sau rulmenţi. Atât şcolile, cât şi universităţile formează personalităţi, creează competenţe, asigură transferul de cunoştinţe de la o generaţie la alta, lucruri care nu pot fi măsurate nici în lei şi în euro, nici în interese de clan sau politice.

Învăţăm doar din pragmatism. Odată ce termină o formă de învăţământ, românii îşi iau gândul de la cunoaştere. Ei au printre cele mai slabe rezultate la învăţarea pe parcursul vieţii, în comparaţie cu ceilalţi europeni. Asta reiese din studiul ELLI 2010 (European Lifelong Learning Indicators), realizat de fundaţia germană Bertelsmann, care arată că singura formă de învăţare continuă pe care o valorifică cât de cât românii este cea de perfecţionare la locul de muncă.

Specialiştii germani au analizat 27 de ţări europene, printre care şi România, plecând de la 36 de indicatori şi ţinând cont de dimensiunile educaţiei stabilite de

UNESCO: "învăţarea pentru a şti", care vizează educaţia formală, "învăţarea pentru a face", adică perfecţionarea la locul de muncă, "Învăţarea convieţuirii", care ajută la coeziunea socială, şi "învăţarea pentru a fi" care înseamnă organizarea propriei vieţi, adică educaţia pentru dezvoltare personală. Aceste patru direcţii au fost stabilite de Jacques Delors încă din 1996, ca fiind cheia bunăstării oamenilor şi societăţilor din secolul al XXI-lea.

Uitându-ne în jurul nostru, nu găsim în şcoli o grijă serioasă pentru dezvoltarea calităţilor de relaţionare, a inteligenţelor emoţionale, sociale, spirituale, care favorizează lucrul în echipă. E necesară o transmitere nu doar de informaţii, ci şi de atitudini, de un anumit fel de a privi şi de a înţelege lucrurile. Noua lege a educaţiei poate fi temelia dezvoltării educaţiei permanente în România şi un sprijin în orientarea spre aplicativ, adică un îndemn de a învăţa să înveţi.