A lua Paşti

Faţă de generalizarea utilizării termenului Paşti ca nume al sărbătorii Învierii, expresia din titlu poate contraria. Dar ea a fost cândva curentă în limbajul cultului, din care a pătruns şi s-a păstrat în vorbirea familiară. În ceea ce priveşte sursa directă, cităm câteva enunţuri găsite chiar pe internet, reprezentând expuneri referitoare la tradiţiile bisericii. De exemplu, sub InfoBraşov, citim: „… toată lumea merge la biserică pentru a lua tradiţionalele Sfinte Paşti - anafura sfinţită - şi pentru a lua flori sfinţite, dintre cele care au fost duse în Vinerea Mare la biserică, pentru a le pune acasă la icoane“.

Atrage atenţia faptul că, pentru cititorul de astăzi, s-a simţit nevoia glosării, sintagma „Sfintele Paşti“ fiind explicată prin „anafura sfinţită“, tot aşa cum, în enunţul următor, vorbindu-se de acţiunea respectivă, apare aceeaşi explicaţie: „La sfârşitul slujbei, preotul împarte tuturor Sfintele Paşti, adică pâine sfinţită, stropită cu vin şi cu aghiazmă“. Iată o descriere similară, din paginile unei naraţiuni autobiografice, Feciorul lui Nenea Take Vameşul (al cărei autor semna Sărmanul Klopştock); evocarea Paştelui copilăriei îi aduce scriitorului în memorie îndemnul „Scoalâ c-a adus bunică-ta Paşte! Spală-te, întinge în ceaşcă şi roagă-te“. Să „întingă“, pentru că bunica aducea de la biserică nu numai anafură, ci şi vin sfinţit.

Pe această cale, ne apropiem de semnificaţia de bază, de „aliment ritual, de Paşti“ a termenului latinesc pascha şi a celui grecesc, paskha, ambele provenind din ebraicul pesăh „trecere“, care evocă ieşirea evreilor din Egipt şi a numit, apoi, mielul sacrificat de aceştia, conform ritualului, la sărbătorirea zilei de Paşti şi, prin extensie, preparatul alimentar făcut din aluat nedospit, copt în foi subţiri, pe care îl mănâncă evreii la această sărbătoare.

În limba română, din lat. pascha, paschae „sărbătoarea Paştelui“ a rezultat pască şi Paşte, numind iniţial pâinea sfinţită care se împarte în biserică după slujba învierii. În diferite limbi romanice, termenul se păstrează şi în numele altor sărbători; de exemplu, în italiană, Pasqua dâUovo este Paştele, iar Pasqua di Ceppo Crăciunul, Pasqua di Risurezzione Înălţarea; vezi şi în spaniolă, pe lângă Pasqua de Resurrección Florida - Paştele, Pasqua de Navidad - Crăciunul.

Folosirea unui substantiv comun paşti pentru „anafura de Paşti“ apare din primele texte religioase româneşti; în Evangheliarul lui Coresi (1581) citim „Derept aceea şi noi să ne nevoim… a ne cumineca cu acelea paşti de la Hristos Iisus“. Iar Aşezământurile Vlădicăi Sava Brancovici (1675), într-un paragraf referitor la preoţi, stipulau: „Care popă va da paştile, să le poarte mirenii pre de afară, de nu le va da cu mâna lui, să i se ia popia“.

În sfârşit, pentru utilizarea populară a expresiei a lua paşti, trimitem la G. Bariţiu, Pagini alese din istoria Transilvaniei (1889); descriind vicisitudini pe care le-a trăit biserica ortodoxă în această provincie, autorul scria: „Fost-au şi epoce de acelea unde românii… neavând unde să meargă la biserică nici în ziua de Paşti, dorind a se cumineca sau, cum se zice în mai multe părţi ale ţării, a lua paşti,… adunau mugurii unor arbuşti şi făcându-şi cruce şi câteva metanii, din acei muguri înghiţeau părinţii, împărţind şi la ceilalţi membri ai familiilor“.

Cât despre folosirea altor alimente ca anafură de Paşti, în articolul de săptămâna viitoare.