Academicianul „cel iubitoriu de pravilă“

Pe academicianul Florin Constantiniu pot spune că-l ştiam oarecum de la distanţă. L-am întâlnit cu prilejul unor evenimente culturale din Capitală, am vorbit uneori la telefon, fiind onorat şi bucuros că dumnealui a dorit să-mi spună câteva cuvinte şi am auzit multe lucruri aparte, speciale să spunem, de la oameni care l-au cunoscut îndeaproape, cum au fost doi ucenici doctoranzi (Florin Şinca, istoric şi scriitor, şi Dorin Demostene Iancu, bibliotecar la Biblioteca Sfântului Sinod) pe care i-a îndrumat în elaborarea tezelor doctorale.

Academicianul Florin Constantiniu a fost înainte de toate un om cu frică de Dumnezeu, cum sunt unii dintre cei care-şi au obârşia în familii credincioase, unde evlavia şi buna cuviinţă sunt sau, mai ales, erau insuflate tinerilor la vremea formării şi cunoaşterii bunelor deprinderi.

Florin Constantiniu a rămas până la capătul vieţii împlinitor al cuvintelor evanghelice şi rugător ca un anahoret nevoitor, deşi viaţa şi-a petrecut-o în mijlocul oamenilor. Aflasem că academicianul citea pravilă ca un monah râvnitor, lecturând în fiecare zi canoanele şi stihirile sfinţilor din Minei, acatiste, paraclise, pasaje din Sfânta Scriptură şi din scrierile Sfinţilor Părinţi. Era uneori nedumerit şi întreba pe cei mai avizaţi decât el de ce rânduielile tipiconale din anumite zile erau diferite, de ce apăreau "construcţii liturgice" noi, acest lucru întâmplându-se mai ales la pomenirea sfinţilor mari "cu polieleu sau doxologie", a căror viaţă era de mulţi ani pildă pentru eruditul istoric. Duminicile, dar şi-n alte zile, Florin Constantiniu mergea la diferite biserici din Bucureşti (Radu-Vodă, Stavropoleos, Domniţa Bălaşa, Răzoare, la o biserică de lemn lângă Parcul Romanescu şi altele). Amintea că în vremea studenţiei (în anii â50) cercetase Biserica Batiştei, unde participa inclusiv la vecernii şi se spovedea în timpul posturilor. Avea evlavie pentru moaştele sfinţilor şi urmărea în calendar ziua cinstirii lor. Aflase toate bisericile din Bucureşti unde se păstrează părticele din moaştele sfinţilor şi se străduia întotdeauna să fie prezent acolo în ziua pomenirii acestora. Conform mărturisirii unui prieten şi ucenic teolog - Dorin Demostene Iancu -, credinţa lui puternică îşi avea izvorul în atenţia specială a mătuşii şi naşei sale de botez, Dorina, care a făgăduit la încreştinarea lui că va avea grijă de educaţia sa religioasă, ceea ce s-a şi întâmplat mai târziu.

Printre manuscrisele aflate în preajma istoricului s-a găsit şi un acatist scris de mână, de prin anii â40-â50, semnat la sfârşit Dorina. Acesta este de fapt rolul naşilor de la botez, de a-i apropia pe fini de Dumnezeu, atunci când privesc cu seriozitate misiunea şi datoria la care au fost chemaţi cu prilejul săvârşirii acestei Sfinte Taine.

Academicianul Florin Constantiniu a fost şi un mărturisitor în vremuri de încercare. Lucrând din tinereţe la Institutul de Istorie "Nicolae Iorga", ca cercetător stagiar şi apoi cercetător principal I (echivalentul unui profesor universitar), membru corespondent al Academiei Române şi membru titular (din 2006), Florin Constantiniu a avut de suferit pentru credinţa lui statornică, fiind exclus (în anii â60) din U.T.M. (Uniunea Tineretului Muncitoresc), ori primind numeroase sancţiuni şi interpelări pe marginea acestui subiect. A rămas acelaşi, preferând mai degrabă prietenia lui Dumnezeu, decât prietenia şi răsplata unor oameni mici la suflet.

Odată, trecând pe lângă Biserica Enei şi-a făcut semnul crucii, moment în care a fost văzut de un coleg istoric, ateu declarat. Într-o şedinţă de partid a fost ridicat în picioare şi i s-a spus că are preocupări mistice. Florin Constantiniu a mărturisit atunci că provine dintr-o familie creştină şi nu se poate comporta altfel. "Pentru că nu regretaţi", i s-a spus, "veţi fi degradat", şi a pierdut o treaptă în grila de salarizare. La un an după aceea i-a fost spart apartamentul şi a găsit răvăşite biblioteca şi arhiva. Lucrurile preţioase n-au dispărut însă. Răufăcătorii căutau altceva...

Se întâmpla astfel în vremurile când oamenii aflaţi la putere deschideau "mapa de lucru" şi căutau motive (chiar dacă ele nu existau) pentru persoanele incomode.

În casa lui puteau fi văzute icoane multe, inclusiv pe biroul de lucru, crucifixe, candele, ca într-un paraclis monahal. Abia după ce-şi termina rugăciunile începea cercetarea istorică. Citea mult, dar avea în acelaşi timp puterea să recunoască că anumite informaţii nu-i erau familiare. Pleda pentru o istorie sinceră a poporului român şi a găsit multe documente care-i întăreau afirmaţiile. Când cerceta arhivele medievale, în care era vorba de credinţă, mănăstiri şi biserici, postea până la terminarea lucrului. Avea alte măsuri decât oamenii vremurilor sale! Dormea puţin şi preţuia timpul, vremea vieţii, ca pe un răgaz sfânt ce ne-a fost dăruit pentru a dobândi mântuirea. Cunoştinţele sale de limbă rusă - dar şi din alte limbi străine - i-au facilitat accesul la documente şi texte preţioase, pe marginea cărora a scris mult. Oferea cu bucurie şi altora din munca lui, fără a aştepta ceva în schimb. Era atitudinea spiritului altruist, profund creştin, de fapt o consecinţă a adevăratei apropieri şi trăiri în spiritul Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos.

Cercetările şi notele lecturilor sale apăreau în fiecare lună în diverse publicaţii, iar în ultimii ani în revista Istorie şi civilizaţie unde semna editorialul şi rubrica "Carnet de istoric", foarte apreciată şi aşteptată de cititorii fideli.

În ultimul editorial scria: "Istoria nu este un tribunal care rosteşte condamnări şi achitări. Sarcina istoricului e mult mai modestă, dar nu mai uşoară...". "Dacă vrem, aşa cum repetăm mereu, să învăţăm ceva din istorie, atunci ea trebuie cunoscută aşa cum a fost, cu cele bune şi rele ale ei. Şi, aş îndrăzni să spun că, de obicei, se învaţă mai mult dintr-un eşec decât dintr-o izbândă..."

Pot spune, cu preţuire şi admiraţie, că a avut un respect firesc pentru oamenii Bisericii, pentru istoria şi prezentul ei.

Voi proba afirmaţia cu un fapt neînsemnat la prima vedere. Cândva, un student teolog, iubitor de istorie, i-a telefonat cerându-i părerea avizată în legătură cu un subiect delicat. L-a întrebat pe scurt câte ceva, iar după ce a aflat că studiază la Facultatea de Teologie, l-a invitat imediat acasă, unde a fost aşteptat ca un musafir important. După aceea, mulţi ani l-a avut oaspete şi apoi ucenic întru cele ale cunoaşterii şi înţelegerii istoriei.

Prin felul în care se comporta n-a lăsat niciodată să se observe accese de superioritate, diferenţe de limbaj, ranguri, vârstă ori experienţă. Dimpotrivă, asculta cu atenţie iniţiativele şi informaţiile proaspete. Vezi, n-am ştiut de aceste aspecte, avea să spună uneori, poate pentru a-l încuraja pe discipol... Virtutea smereniei şi arta pedagogică erau proprii academicianului, care a fost profund uman şi fericit să ajute pe alţii, după modelul Celui care a fost slujitorul tuturor...

Florin Constantiniu repeta mereu spusele cronicarului Miron Costin: "Eu voi da seama de ale mele, câte scriu".

Şi a venit, în ziua de 13 aprilie 2012, vremea ca istoricul să meargă înaintea Domnului istoriei, să dea seama de ale sale, să-I spună ce a învăţat din cronici şi din hăţişurile istoriei. Era Vinerea Mare, ziua când Domnul Şi-a dat duhul pe cruce...

Mă aflam la Ierusalim, întru aşteptarea primirii Sfintei Lumini, chiar în biserica Sfintei Învieri, din preajma Sfântului şi de viaţă izvorâtor Mormânt al Domnului, când am primit vestea transmisă cam în acelaşi timp, prin sms-uri, de arhimandritul Policarp Chiţulescu, Ciprian Olinici, Florin Şinca şi Dorin Iancu. Aşadar, prima rugăciune pentru odihna sufletului său am făcut-o chiar acolo, lângă Mormântul Domnului Hristos, Cel înviat din morţi. L-am pomenit apoi în zilele Învierii şi m-am dus la slujba înmormântării, să-i mulţumesc pentru exemplul bun şi lumina unui suflet curat ce a fost cu noi în lumea aceasta atât de înşelătoare.

Îi eram dator cu recunoştinţă pentru că, doar cu puţine zile înainte de moarte, notase câteva rânduri despre cartea mea "Pelerin în căutarea luminii" şi dorise să fie prezent la momentul lansării ei, în Biblioteca Sfântului Sinod de la Mănăstirea Antim.

Rămâne amintirea luminoasă a unui istoric adevărat, a vorbitorului captivant, a scriitorului remarcabil, dar mai ales a unui trăitor creştin şi discret, evlavios, milostiv, iubitor de pravilă, rugător şi dăruit semenilor.

Cetatea are oameni drepţi şi aleşi ai lui Dumnezeu, ascunşi printre cei mulţi, ferindu-se de ochii iscoditori şi răuvoitori. Unul dintre ei a fost academicianul Florin Constantiniu, istoricul care se află acum aproape de Domnul istoriei.