Actorul cel de poveste

În Grădina Copou, în zidirea din betoane de prin anii ‘80 ai veacului trecut, căreia arhitectul Nicolae Porumbescu i-a dat croială ca de bătrână tocmire din lemn cu grinzi prinse în coadă de rândunică, în spaţiul ce adăposteşte Muzeul „Mihai Eminescu” s-a „refugiat” din 2007 Muzeul Teatrului. În acel an aşezământul muzeistic dedicat istoriei teatrale a Iaşilor a fost izgonit din sediul său, din casa „Alecsandri”, recuperată şi cesionată dubios, cum s-a întâmplat cu atâtea din clădirile din patrimoniul naţional. În condiţiile improprii în care e nevoit să-şi desfăşoare activitatea, Muzeul Teatrului îşi continuă misiunea sortită de la înfiinţare, aceea de a da seamă de tot ceea ce s-a petrecut semnificativ şi de neuitat la Iaşi în lumea teatrului în secole de existenţă.

Anul 2016 este în această privinţă unul al jubileelor. Se împlinesc 200 de ani de la primul spectacol de teatru în limba română, ce a avut loc la Iaşi. 170 de la cea dintâi reprezentaţie a Teatrului Naţional, întemeiat în 1840, pe scena de la Copou, şi 120 de la inau­gurarea edificiului în care fiinţează instituţia teatrală ieşeană, bijuteria arhitectonică din inima Iaşului, considerată, pe bună dreptate, una din cele mai frumoase clădiri de gen din lume. Ca să marcheze aceste borne de istorie, muzeul a programat mai multe întâlniri cu „Seniorii teatrului”, cu marii actori care au dat viaţă fără de moarte Teatrului Naţional din Iaşi. I-a revenit cinstea de a deschide seria unui actor care s-a înscris de un timp în galeria numelor de aur ale scenei ieşene. De ziua lui, pe 12 februarie, când rotunjea 80 de ani de viaţă, actorul şi profesorul de teatru Sergiu Tudose a fost celebrat la Copou, la Muzeul Teatrului. S-ar fi cuvenit ca momentul sărbătoresc să aibă loc pe scândura scenei, acolo unde, cu dogoarea focului celui mare al iubirii pentru Thalia, Sergiu Tudose a scris pagini memorabile din istoria atât de glorioasă a Naţionalului ieşean. N-a fost să fie, ceea ce nu-i deloc surprinzător pentru lumea românească de azi, corigentă la capitolul respectului pentru valori. Acest fapt nu a diminuat splendoarea sărbătorii ce l-a avut protagonist pe fermecătorul personaj Sergiu Tudose.

Hirsutul său chip, cum îl descriam cândva într-o carte, plămădit parcă din cupru topit cu incandescenţe roşcate de soare la asfinţit, avea acum preţiozitatea platinei şi sclipirea diamantului şlefuit. Figura sculptată mărturisea grăitor gravitatea cu care sărbătoritul trăia clipa, „clipa cea repede”, acea gravitate ce i-a guvernat de altfel lucrarea scenică în cei aproape 60 de ani de teatru. Ţinuta era una de solemnă. Se îmbrăcase ca un lord care ia parte la o ceremonie ritualică. Dar mai ales emoţia scotea din contingent întâmplarea. Era o simţire de mare curăţenie şi intensitate, ce desfereca sufletul ca sub un patrahir la spovedanie. Din cele spuse despre sărbătorit de cei doi vorbitori, teatrologii Sorina Bălănescu şi Constantin Paiu, şi mai ales din rostirile străluminătoare ale celui celebrat, ivite dintr-un suflet frământat şi căutător al verticalităţii rostului pe lume, se contura cu limpezime un drum, se întrupa un destin şi se deschideau porţi şi ferestre ce ne pofteau să vedem în lăuntrul universului atât de complex şi complicat al celui pentru care teatrul a însemnat totul, visarea visărilor.

Sergiu Tudose a povestit cu şarm, abia stăpânindu-şi emoţia, chiar lăsându-se purtat pe valurile ei, cum a biruit în cariera aceasta a naibii de grea şi de capricioasă. A izbutit, cum însuşi a dezvăluit cu francheţe, pentru că a fost un încăpăţânat şi a făcut viaţa întreagă ceea ce a dorit, sau mai de-a dreptul spus, ce a crezut că Pronia i-a hărăzit. A fost convins încă din copilărie că locul lui e pe scenă şi s-a bătut cu toate puterile să-şi împlinească chemarea. Nu l-au putut clinti din drumul pe care apucase nici lacrimile părintelui său, preotul Tudose din Lunganii Iaşilor. Acesta îl voia doctor, ca să aibă o mai bună aşezare în crugul vieţii. Nu l-a împiedicat să meargă mai departe spre scenă nici rezerva unchiului său, actorul de mare marcă George Popovici, unul dintre stâlpii Naţionalului de la Iaşi. A perseverat încrezător în steaua lui şi a făcut-o cu tenacitatea şi aspiraţia mereu vie a autodepăşirii, ce i-au fost pravilă în cariera actoricească. Cum cu îndreptăţire s-a afirmat la celebrarea din Copou, s-a construit zi de zi printr-o continuă desluşire a secretelor meseriei şi o însuşire a lor în cheie proprie. A fost în stare să realizeze creaţii de forţă, cu un larg ecou în rândul publicului, pentru că s-a aplecat asupra tuturor rolurilor, indiferent de mărimea lor, cu minuţia bijutierului, căruia nu-i scapă nici cel mai mic şi aparent neînsemnat detaliu. A fost capabil de un asemenea greu travaliu şi de aşa de multe reuşite, deoarece a abordat fiecare partitură după o pregătire prealabilă deschisă spre toate zările. A recurs la lecturi ample, la hermeneutici subtile şi lămuritoare şi şi-a compus personajele întâi şi întâi mental. Le-a cizelat la capătul unor îndelungi dialoguri cu regizorii, uneori exasperante pentru aceşti dirijori de spectacole. Dar n-a renunţat niciodată, înduplecându-i în cele din urmă şi pe cei mai rezervaţi dintre regizori. A avut norocul să colaboreze cu nume importante, de la Alexandru Finţi, fostul profesor de la Institutul de Teatru, la Crin Teodorescu, Sorana Coroamă, Alexandru Dabija, Cătălina Buzoianu, Cristian Hagi Culea, Nicolae Scarlat, spre a-i aminti pe cei mai de seamă. Din această conlucrare fertilă au rezultat roluri ce au făcut epocă pe scena ieşeană şi cu răsunet chiar în întreaga ţară. Sunt de neuitat pentru cine le-a văzut interpretările unor personaje mitice din dramaturgia românească şi universală, precum Ezekiel din „Vrăjitoarele din Salem” de Arthur Miller, Pieter Niels, personajul piesei „Din jale se întrupează Electra” de Eugen O’Neill, Prigorin din „Pescăruşul” de Cehov, Radu din „Veac de iarnă” de Ion Omescu şi Crin Teodorescu, Shannon din „Noaptea iguanei” de Tennesse Williams, Musiu Şarl din „Chiriţa în provincie” de Vasile Alecsandri, Rică Venturiano din „O noapte furtunoasă” şi Caţavencu din „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale. Rolul care i-a conferit o recunoaştere naţională este Zilov din „Vânătoare de raţe”, de Alexandru Vampilov, creaţie pentru care a fost încununat în 1982 cu cea mai prestigioasă distincţie a lumii teatrale româneşti, „Premiul pentru cel mai bun actor”, acordat de ATM, organizaţia de breaslă ce a premers UNITER-ul.

Sergiu Tudose a fost şi a rămas un împătimit ieşean. Nu a dat curs tentantelor oferte de a se muta la Bucureşti. A dorit cu toată fiinţa să se dăruiască perpetuării prestigiului teatrului la Iaşi. A văzut în renaşterea şcolii superioare de actorie şi regie, suprimată în 1952 de defunctul regim, drept una dintre sursele de revigorare a vieţii scenice în capitala istorică a teatrului românesc. S-a manifestat încă din primele zile ale anului 1990 ca unul dintre înflăcăraţii militanţi ai redeschiderii Facultăţii de Teatru şi a avut bucuria să modeleze patru dintre primele promoţii.
Actorul şi profesorul Sergiu Tudose a demonstrat în toată întinsa şi bogata sa carieră că pasiunea, îngemănată cu rigoarea, şi inepuizabila putere de muncă şi jertfă rodesc minunat şi împlinesc şi cea mai cutezătoare visare, în cazul său aceea de a fi artist şi a ferici cu plăsmuirile sale lumea cea dornică de frumos şi de trăirea aievea a vieţii cu luminile şi umbrele ei neasemuite. Acesta era tâlcul ce ni-l transmitea cu toată făptura sa transfigurată Sergiu Tudose la ceas aniversar, al său, al teatrului ieşean şi al celui românesc.

Era ziua de februarie 12, 2016. Ne-am scăldat la cel timp al amiezii în lumina unei primăveri de poveste ca însăşi povestea ce ne-a depănat-o minunat un povestaş din Templul Thaliei.