Actorul fricii şi martorul luminii

Lidia Stăniloae e cunoscută publicului român pentru traducerile sale din Rainer Maria Rilke şi prin evocarea foarte personală a tatălui său: părintele Dumitru Stăniloae (în volumul Lumina faptei din lumina cuvântului. Împreună cu tatăl meu, Humanitas, 2010, ediţia a II-a). Talentul poetic şi novelistic al fiicei marelui teolog sibian iese la iveală în romanul Raiul inocenţilor (publicat iniţial la Editura Cartea Românească în 1991, retipărit de Humanitas după 20 de ani). Este o carte îndrăzneaţă, care scoate la iveală un adevăr rostit mult mai rar în spaţiul academic: înainte de-a fi fost o ideologie de emancipare a clasei muncitoare, comunismul s-a instalat în lume printr-un efort de dezrădăcinare a vieţii spirituale, atacând demnitatea persoanei umane şi orice definiţie teologică a aspiraţiilor "omului lăuntric".

Intriga se ţese într-un moment sumbru pentru societatea românească: timpul istoric al ocupaţiei sovietice. Totul se decide în jurul a două personaje: enigmaticul Ioachim şi maiorul Bota. Fiinţa diafană, încercată în focul suferinţei concentraţionare şi zelosul instrument al regimului totalitar. Între cei doi poli simbolici se află tânăra Ana - medic de profesie, fiică a ofiţerului comunist şi prietenă de suflet a fostului deţinut politic Ioachim. Sufletul feminin e chemat să decidă între obligaţia rostirii adevărului despre propriul tată (gest plasat la limita paricidului) şi imperativul creştin al iertării. Întâlnim, pe de-o parte, sentimentul copleşitor al ruşinii; de cealaltă parte, porunca iubirii nu doar a părintelui (pe linie strict biologică), ci şi a vrăjmaşului ideologic. Această tensiune morală n-a fost deloc străină atâtor familii divizate pe frontul ideilor politice: părinţi-politruci şi fii neascultători sau fiice rebele. Ana este una dintre aceste progenituri care decid ruperea cu trecutul părinţilor. Pentru a închide însă cercul (şi rana despărţirii), ea îmbrăţişează etica reconcilierii.

Ce se ascunde în spatele conştiinciozităţii maiorului Bota? E vorba, în primul rând, de amoralismul tern, cinismul tăcut şi adversitatea explicită faţă de lumea spiritului. Răsfăţată în familie, Ana se opune materialismului cras al filosofiei oficiale şi se declară dezgustată de mediocritatea şi opacitatea rudelor. Când totul o îndeamnă la complicitate, docilitate sau compromis, ea refuză pactul. Întâlnirea cu Ioachim - o figură christică, o frumuseţe nepământească, "pură şi aurie", asemuită dostoievskianului Alioşa - schimbă totul.

Romanul se ţese în jurul acestei prezenţe teologice luminoase, solare, a lui Ioachim Munteanu - căutătorul adevărului, făptuitorul binelui, văzătorul frumuseţii. Contrastul cu Tică Bota, funcţionar al Ministerului Afacerilor Interne, e natural şi eclatant. Bota reprezintă antiteza tuturor virtuţilor omului contemplativ: insul agitat, care progresează pe scara socială printr-un cumul de griuri. Discursul său e un viespar de aparenţe înşelătoare. Aroganţa de ştab şi veleitarismul impertinent al tovarăşului Bota intimidează profesorii de la şcoala fiicei sale Ana - un nume feminin, cu rezonanţe biblice, predestinat poate la inocenţă. Omul sistemului, proptit de activiştii Partidului Unic, duce o viaţă luxoasă. Într-un timp marcat de penurie, el sfidează prin opulenţă viaţa proletarilor de rând. Tică intimidează şi dispune arbitrar de violenţă. Viaţa profesională a maiorului Bota era ascunsă multor rude şi cunoştinţe, dar mai ales soţiei. Suntem în atmosfera de secretomanie şi conspirativitate, de frică determinată şi de angoasă difuză. Personajele navighează printre insule de moralitate ori duplicitate, caracteristice lumii sovietice. Suntem într-un univers în care brutalitatea gratuită îşi găseşte justificări ideologice perfecte. Ana îşi propune evadarea, dar are nevoie, aproape tarkovskian, de-o călăuză.

Astfel apare Ioachim Munteanu, care este omul încercat de suferinţă şi ucenicul părintelui Antonie, călugăr din părţile Teiuşului. În locul grandomaniei politice şi al măreţelor utopii, Ioachim descoperă în preajma sihastrului secretul umilinţei, puterea dragostei şi a credinţei care mută munţii. Lăcomia mustoasă şi voluptatea obscenă în care se complăceau soldaţii nomenclaturii comuniste contrastează cu simplitatea şi austeritatea monastică. În locul temerii şi al urii pe care se bazează relaţiile de putere şi dialectica luptei de clase, monahul Antonie (un fel de Zosima) caută să insufle duhul concordiei prin chenoză, al păcii sfinte prin uitarea de sine şi răstignirea vechiului Adam. Romanul surprinde convorbirile duhovniceşti dintre părintele Antonie şi Ioachim - cel din urmă fiind deşirat între chemarea Absolutului şi dragostea pentru Ana. Plasată în faţa acestei dileme, decizia contemplativului Ioachim survine cu ajutorul bolii. Ana se cunoaşte pe sine printr-un detur simbolic: întâlnirea cu Ioachim, cel aşezat în proximitatea fatidică a morţii.

Sub raport tematic, romanul Lidiei Stăniloae se înscrie într-o tradiţie literară care reaminteşte la noi, prin curajul inciziei spirituale, de scrierile lui Vasile Voiculescu sau Dinu Pillat. Raiul inocenţilor este un roman despre bătălia dintre iubire şi renunţare şi o parabolă despre asceză şi delăsare. În centrul naraţiunii se află încleştarea dintre minciună şi adevăr, dintre ipocrizie şi autenticitate, dintre trupul slab şi duhul osârduitor. Cititorii mai tineri au acces nu doar la o cronică realistă a unei lumi nu de mult apuse, ci mai ales fresca unei lupte pentru două tipuri de nemurire: posteritatea istorică sau veşnicia eshatologică, cea în care infinitul continuu al Dumnezeirii găzduieşte cele mai înalte aspiraţii ale sufletului uman.