Adevăr logic şi adevăr supra-logic

Calendarul religios creştin rememorează evenimente care de multe ori depăşesc limitele logicii omeneşti. De pildă, sărbătoarea Paştilor are în centru momentul Învierii din morţi a lui Iisus Hristos, un lucru „absurd“, dacă nu imposibil, între aceste coordonate. Dar, pe lângă faptul Învierii în sine, unele tradiţii respectate în această perioadă au la bază povestiri care nu au autoritatea scripturistică, ci sunt pur şi simplu „invenţii populare“. Şi atunci, ne punem fireasca întrebare a lui Pilat din Pont: Quid est veritas?

O astfel de tradiţie este aceea a înroşirii ouălor de Paşti, care iată pe ce se fundamentează: potrivit legendei populare celei mai cunoscute, Maica Domnului, auzind că Fiul său va fi răstignit, vine cu un coş de ouă la soldaţii romani, pentru a-i îmbuna să o lase să se apropie de Cruce. Aceştia o lasă, iar ea pune coşul la picioarele lui Iisus, de unde curg picături de sânge, înroşind ouăle. O altă versiune spune că atunci când a aflat de Învierea lui Hristos, Maria Magdalena a pornit către Ierusalim, vestind tuturor bucuria. O târgoveaţă care vindea ouă, auzind vestea a exclamat că nu este posibil aşa ceva şi că Hristos va învia atunci când ouăle din coşul ei se vor face din albe, roşii, ceea ce s-a întâmplat imediat. Altă legendă afirmă că după ce Iisus a fost răstignit, cărturarii, saducheii şi fariseii au făcut un ospăţ de bucurie. Unul dintre ei a spus: „Când va învia cocoşul pe care-l mâncăm şi ouăle fierte vor deveni roşii, atunci va învia şi Iisus, aşa cum a zis“. Nici nu şi-a terminat acela spusele şi ouăle s-au şi făcut roşii, iar cocoşul a început să bată din aripi.

Nici una dintre cele trei povestiri de mai sus nu respectă logica: cea dintâi, singura care e cât de cât credibilă, neprezentând nici un element fantastic, nu ţine cont de realitate, romanii nefiind aşa de uşor de convins, „coruptibili“, cu un coş plin cu ouă şi, în plus, nu se poate înţelege ce ar fi căutat Maica Domnului, îndurerată de ceea ce se întâmpla cu Fiul ei, cu un coş cu ouă la acest eveniment funest. Deci, dacă lucrurile acestea sunt logic false, pentru ce mai păstrăm nişte tradiţii „amăgitoare“?

Ne-am obişnuit în ultima vreme să spunem că un lucru sau un eveniment este adevărat dacă el se petrece între coordonatele care fac viaţa reală, anume timpul şi spaţiul. Dacă se afirmă ceva dincolo de acestea, deci dacă evenimentul depăşeşte condiţionările logice, el este fals. Din acest motiv toate aceste poveşti populare sunt simple poveşti. Iar atunci când un fapt biblic până atunci în dubiu, spre exemplu, este probat de vreo descoperire ştiinţifică, ziarele afirmă cu multă mirare: „Biblia totuşi a avut dreptate!“

Textul Scripturii este deseori pus la îndoială, nu doar de către cercetători profani, ci chiar uneori de către unii ce se pretind a fi teologi. Unele lucruri, zic ei, sunt reale, altele, fantastice, aşa încât Biblia devine pentru ei ori o colecţie de mituri, ori o alegorie care o face oricum să fie cercetată pentru conţinutul ei „misterios“. Iar, deseori, când informaţiile din ea sfidează logica raţiunii, ea este cercetată fie pentru a se arăta explicit că nu conţine decât basme de adormit, fie pentru a descoperi o învăţătură ocultă. Mai există însă şi o a treia categorie de cercetători, care nu gândesc logic, ci mitologic, dar nu în sensul actual al termenului, acela de „fantasmagoric“, ci în sensul de supra-logic.

Mitologia în sensul de azi este corpus-ul de mituri, istorii îndeobşte religioase care, însă, toată lumea o ştie, sunt simple invenţii pentru a explica ceva, având cel mult un sâmbure de adevăr. În dicţionarele explicative româneşti mitul este definit ca „povestire fabuloasă care cuprinde credinţele popoarelor (antice) despre originea universului şi a fenomenelor naturii, despre zei şi eroi legendari etc.; p. gener. poveste, legendă, basm (DEX, 1998), sau 1) Povestire de origine populară, cu conţinut fabulos, care explică în mod alegoric originea lumii, fenomenele naturii şi viaţa socială; 2) Lucru sau realitate lipsită de un temei real (Noul Dicţionar Explicativ al Limbii Române, 2002).

În vechime, lucrurile stăteau însă cu totul altfel. Mitul, spune Mircea Eliade, este acea istorie sacră care evocă un eveniment care s-a petrecut în illo tempore (adică dincolo de una dintre limitele logicii omeneşti, anume timpul), care întemeiază o acţiune omenească, exprimând în mod plastic şi dramatic ceea ce metafizica şi teologia definesc dialectic. Acţiunea povestită de mit este un exemplu de urmat periodic de către omul religios care simte nevoia de a se reîntoarce în paradisul pierdut. Mitul este tot la fel de real ca şi realitatea în care trăim noi, singura diferenţă fiind aceea că nu se supune coordonatelor spaţiu-timp care întemeiază condiţia noastră de fiinţe limitate. În esenţă, fără aceste coordonate nici nu am mai exista ca individualităţi de sine stătătoare.

Fără apelul la mit nu ar mai exista întemeiere pentru nici una dintre acţiunile omeneşti general valabile. Iubirea, credinţa, speranţa, caritatea contrazic deseori logica, evidenţa. Iubirea poate fi văzută şi ca un act chimic, evacuarea în organism a unor substanţe care, de altfel, pot fi obţinute în laborator, dar acest lucru nu prea poate să satisfacă pe om. Ea se manifestă iraţional, iar raţiunea vine doar pentru a o sprijini şi a o întemeia temporal. Credinţa ţine vii relaţiile dintre personale şi de multe ori neagă realitatea. Crezi în ceva ce nu vezi: într-o fiinţă supremă, într-un ideal, care uneori se dovedeşte a fi fals. Dar cu toate acestea credinţa face lucruri minunate, chiar în medicină cunoscându-se puterea extraordinară a autosugestiei care vindecă boli incurabile. Speranţa este şi ea ilogică, dar la fel de puternică: ne dă forţa să trăim, căci fără ea fie am ajunge la concluzia lipsei de sens a vieţii, fie am anula orice regulă socială şi ne-am permite orice, neţinând cont de alte persoane. Fie că vrem sau nu să recunoaştem, toate acţiunile umane fac apel la o realitate transcendentă, eternă.

Societatea umană actuală, care trăieşte din ce în ce mai mult după principii logice, pune preţ pe realitatea experienţei şi încearcă se demistifice orice are la baza adevăruri care nu se supun materiei şi devenirii, ci sunt eterne. Încăpăţânarea de a nega adevărul de dincolo de logică vine din incapabilitatea de a demonstra realitatea supra-logicului. Cu siguranţă, în clipa în care orice formă de adevăr supra-logic va dispărea, viaţa în sine se va sfârşi şi ea, nemaiavând un sens, ca şi istoria şi ultimul om. Aşa că soluţia ieşirii din criză este afirmaţia tatălui copilului demonizat: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!“ (Marcu 9, 24).