Adevăruri ale experienţei

Întrebat, în ultima parte a vieţii, într-un interviu, dacă crede în Dumnezeu, C. G. Jung mărturiseşte în notele sale autobiografice că a răspuns: "Nu am nevoie să cred, acum ştiu." Să fim, pentru o clipă, oneşti: câţi dintre noi am răspunde la întrebare fără ipocrizie şi dibuind măcar despre ce vorbim?

Şi-atunci cum să nu te înclini în faţa unui asemenea spirit?

Fireşte, pentru fondatorul psihologiei abisale Dumnezeu şi Suflet sunt concepte aflându-se în raporturi un pic mai altele decât cele în care noi, oameni obişnuiţi, ni le tot pritocim o viaţă... în cazul nefericit că ne interesează, că se poate trăi comod şi fără atare interese. Dar, în esenţă, între felul cum credinciosul dă mărturie că trăieşte experienţa Sacrului şi felul cum Jung sistematizează teoretic acest tip de experienţă în psihologia analitică e mai ales o diferenţă de elevare a expresiei, notă dată de pasiunea psihiatrului elveţian pentru cunoaştere, pentru adevăr, dar nu pentru adevărul monopol, ci pentru adevărurile multiple şi în continuă transformare, adevăruri definite mai ales ca ipoteze validate empiric. Adevăruri ale experienţei.

Jung nu ar fi ajuns "să ştie" dacă nu şi-ar fi găsit Adevărul pe cont propriu, prin inspiraţie, receptivitate, prin efort autentic, prin dedicarea fără rest a vieţii întregi căutării. Şi e o greşeală amendabilă a se imputa gândirii jungiene lipsa preocupării pentru Sacru, pentru Divinitate.

Pe scurt, cam ce ne învaţă Jung? Că nu există evoluţie fără aducerea în conştiinţă a cât mai mult din inconştient... adică fără descoperirea adevărurilor proprii ce se îmbogăţesc prin raportare la contextul sociocultural. Ce înseamnă însă adevăruri ale experienţei? Nu e suficient să citeşti despre arhetipuri şi complexe ca să le înţelegi, cum nu e suficient să înţelegi ca să conştientizezi, fiindcă a conştientiza presupune a cunoaşte plus a trăi, şi aici Jung, deşi raţional prin excelenţă, se delimitează de alţi gânditori cu care se intersectează prin pasiunea pentru cunoaşterea de tip tradiţional. Pentru Jung nu există cunoaştere eficientă şi care să-şi merite numele, în afara celei secondate de trăire. "Abisul" inconştientului colectiv nu e "răscolit" în analiza jungiană, ci e lăsat să-şi exprime mesajul esenţial pentru evoluţie, şi nu oricum, nu la întâmplare, nu indiferent de datele eului (care, imatur, ar risca inflaţia sau alienarea), ci strict în perimetrul acelor date. Nu inconştientul e de tratat, ci conştiinţa ruptă de rădăcinile ei inconştiente şi de aceea splitând fiinţa. Nimic mai comic decât să ni-l imaginăm pe Jung cu o sondă sau cu o bormaşină-n mână, scotocind prin suflete după reprezentări inconştiente... nu aşa se ajunge la adevăr, în viziunea psihologiei abisale. Ci, printr-o tehnică specifică, se primeşte ghidajul subtil (dacă într-o perioadă normală de viaţă) sau ostentativ (dacă într-o situaţie limită) al Sinelui, crescând permeabilitatea conştiinţei la conţinuturile inconştiente care, surpriză, sunt spontane, fiind de natură arhetipală. Jung nu ratează nici contactul cu mitul. Dimpotrivă: analiza jungiană lasă să se construiască de la sine lanţuri de sens între experienţa personală şi modele mitice de comportament.

Jung nu livrează reţete de mântuire personală sau de grup, dar nici nu pretinde că ar face-o. Sistemul său teoretic, fondat pe experienţa personală şi validat clinic, propune o cale de abordare a sufletului şi a relaţiei cu Dumnezeu neavând scopul mântuirii, ci pe cel al dezvoltării sau, cu un concept drag lui, al individuării. Abia o fiinţă înscrisă pe drumul individuării îşi poate pune problema mântuirii... şi, fireşte, individuarea se întâmplă şi fără terapie jungiană sau se poate să rămână un ideal cu toată terapia. Mântuirea însă în afara sănătăţii sau însănătoşirii psihice... intră în categoria celor despre care,

fiindcă nu ştim, e mai bine să nu vorbim.