Africa - între creştinism, colonialism şi comerţul cu sclavi

Începând încă din perioada Renaşterii, Europa occidentală a manifestat un interes tot mai mare faţă de lumea de dincolo de graniţele ei. Lucrul acesta s-a datorat, între altele, şi expediţiei veneţianului Marco Polo, care, spre sfârşitul secolului al XIII-lea, a întreprins o călătorie până în China, stăpânită în acea vreme de către mongoli. După ce s-a întors acasă, Marco Polo a scris o carte prin care, pur şi simplu, i-a magnetizat pe toţi europenii care au citit-o: cei inspiraţi de descoperirile sale şi-au propus, în consecinţă, un succes cu mult mai mare, plănuind noi călătorii.

Fireşte, în acea vreme, existau comunităţi creştine peste tot în Asia Centrală, China şi Sudan, alături de cele prezente cu mult mai devreme în India şi Etiopia, dar, în perioada Renaşterii, creştinismul va fi propovăduit şi transplantat în spaţii cu mult mai largi. Acest lucru s-a realizat în două moduri diferite: pe de o parte, misionarii au plecat şi au încercat să îi convertească pe cei întâlniţi, iar pe de altă parte, coloniştii s-au stabilit în noile teritorii descoperite, aducând cu ei, mai mult sau mai puţin accidental, religia şi valorile creştine. Practic, cele două metode erau complementare: misionarii veneau în noile colonii, iar colonii apăreau în jurul misionarilor. De regulă, „abordarea misionară“ s-a impus în cea mai mare parte în Asia şi Africa, fiind o abordare catolică, în timp ce „abordarea colonială“ a prevalat în America, fiind mai cu seamă de provenienţă protestantă.

Portughezii s-au înscris în primul val al exploratorilor pe continentul african, făcând comerţ cu băştinaşii pe măsură ce avansau. Mai întâi au construit forturi şi posturi comerciale, apoi alte aşezări şi aşezăminte, cum ar fi cele de la gura Fluviului Gambia. De asemenea, coloniştii au început să construiască biserici, unii căsătorindu-se cu femei băştinaşe. În 1482 a fost construit un fort pe coasta de azi a Ghanei, unde se promovau relaţii comerciale cu întreaga regiune, dar în special cu Senegalul, Guineea şi Coasta de Fildeş de azi. De-a lungul întregii coaste se comercializau aur, fildeş, piper şi sclavi, dar, în acelaşi timp, erau prezenţi şi misionarii creştini care predicau Evanghelia băştinaşilor. Misionarii creştini au fost ajutaţi în acţiunea lor şi de unele întâmplări discutabile: de pildă, faţa unei statui a lui Francisc dâAssisi, adusă de ei, a căpătat o culoare neagră din cauza umidităţii şi căldurii soarelui, misionarii pretinzând că sfântul a devenit negru pentru a sugera că este noul patron sfânt al africanilor.

Desigur, misiunea creştină în Africa a avut un anume succes, chiar dacă efemer. Majoritatea misionarilor nu vorbeau limbile locale şi, în consecinţă, nu aveau posibilitatea de a explica prea multe despre creştinism celor care puteau fi convertiţi; cei mai mulţi din rândul celor cărora se adresau abia dacă ştiau să facă semnul crucii sau să repete numele persoanelor Sfintei Treimi. Pe de altă parte, mulţi băştinaşi sperau să apeleze la practicile religioase tradiţionale, chiar după primirea botezului creştin.

În general, junglele şi pădurile africane erau locuite de mici triburi constituite în comunităţi fără o unitate prea mare. Cu o singură excepţie: Beninul din partea estică. Beninul şi statele sale vasale au acceptat să facă comerţ cu portughezii, dar evanghelizarea acestei regiuni a fost una redusă, sporadică. În secolul al XVII-lea, un grup de capucini, o ramură a franciscanilor, a obţinut aprobarea de a construi în capitală, Benin, o capelă, dar fără rezultate notabile.

Mai la sud, în Congo, într-o primă fază, misiunea creştină a avut mult succes. În anul 1491, regele Nzinga Nkuvu a primit botezul creştin şi numele de Joao (Ioan, în limba portugheză). Odată convertit la creştinism, a poruncit să fie distruşi toţi idolii păgâni. Totuşi, mulţi congolezi au primit cu entuziasm creştinismul, dar l-au perceput mai degrabă ca pe un supliment decât ca pe un substitut al religiei lor tradiţionale. Mulţi chiar au respins creştinismul. Însuşi regele Nzinga Nkuvu s-a reîntors la religia păgână tradiţională, obligându-l pe fiul său, Mvemba Nzinga, care primise o educaţie creştină, să fugă din ţară.

După ce tatăl său a murit, în anul 1509, fiul său, cunoscut ca Afonso, după numele său de botez, a revenit în ţară, unde a construit biserici şi a adus tiparniţe. Nu-şi dorea altceva decât să facă din Congo un partener cultural şi tehnologic egal cu Portugalia. În acest sens, i-a trimis pe cei doi fii ai săi pentru a fi educaţi în Portugalia: unul dintre ei a devenit episcop de Uttica, iar celălalt profesor de ştiinţe umaniste la Universitatea din Lisabona.

În anul 1543, când a murit Afonso, în Congo existau în jur de două milioane de creştini, ceea ce însemna cam jumătate din populaţie. Totuşi, în ciuda succesului misiunilor creştine şi încercărilor de a creştina ţara, situaţia nu era una prea bună. Şi acest lucru se datora, în primul rând, comerţului cu sclavi, care afecta serios economia şi sistemul congolez în ansamblul său.

Unul dintre primii comercianţi de sclavi a fost John Hawkins, cel care a capturat sclavi pe coasta de vest în 1562. După numai doi ani, în expediţia sa s-a bucurat de sprijinul Elisabetei I. Faptul că corabia pe care a folosit-o în acest scop plin de cruzime purta numele de Iisus din Lubeck arată tocmai faptul că mulţi dintre creştini nu păreau deranjaţi de capturarea, vânzarea sau exploatarea sclavilor, nici de tratamentul pe care trebuiau să-l suporte pe corăbii şi pe durata muncii pe plantaţii.

Nimeni nu ştie, nici până astăzi, câţi africani au murit în urma comerţului cu sclavi din Atlantic, însă cu siguranţă că e vorba de zeci de milioane. Chiar dacă secătuia din interior economia unor state africane, comerţul cu sclavi a ajuns să fie baza ei. Începând cu anul 1516, patru mii de sclavi părăseau în fiecare an Congo.

În pofida tuturor eforturilor, Biserica creştină n-a cunoscut o mare amploare, mai târziu, în Congo. Acest fapt s-a datorat, în principal, unei slabe structuri ecleziastice indigene: totul se baza pe europeni. Fără sprijin din afară, Biserica congoleză cunoaşte un declin treptat, asemenea declinului economic rezultat în urma comerţului cu sclavi.

Drama din Congo s-a repetat şi în interiorul Angolei: acelaşi proces dualist al sclaviei şi al încreştinării. Comerţul cu sclavi din Angola a avut efecte similare celor din Congo: Biserica a intrat în declin, misiunile capucinilor au fost tot mai rare, ultimul capucin părăsind ţara în anul 1835.